13035452_10154064687638771_1495251726_oM-am trezit devreme. Prea devreme pentru o zi de vineri. Şeful a avut neinspirata idee de a stabili întâlnirea la ora 9. În Timişoara. Trebuie să-i cucerim cu această prezentare, altfel, va urma un al treilea război mondial sau, mă rog, o serie de concedieri.

La ora 7 avionul decolează. Dacă nu mi-ar fi atât de frică de zbor, poate că aş putea dormi ora asta. Dar nu, mintea mea e concentrată pe fiecare zgâlţâitură a monstrului cu aripi de metal. Încerc să mă gândesc la altceva. Vinerea trecută am primit o amendă pe RATB. A fost jenant să se uite toţi oamenii aceia la mine. Eram maimuţa autobuzului, dar mai bine maimuţă decât…

–          Aţi spus ceva, domnişoară? mă întreabă domnul de lângă mine.
–          Ăăă, nu. Mă scuzaţi.

Bărbatul îmi zâmbeşte şi îşi întoarce privirea în cartea aia mare şi goarsă. Pfff, ce dicţionar. Despre ce o fi vorba? Pare foarte concentrat.

–          Pot să vă ajut cu ceva?
–          Ăăă, nu, zic eu repede şi mă retrag.

Îmi zâmbește. După un timp sunt din nou atrasă de carte și ajung să citesc cu atenție pagină după pagină. La un moment dat, bărbatul închide cartea și se uită spre mine. Uit să respir pentru câteva secunde şi îmi simt obrajii arzând.

–          Interesantă, nu-i așa? Este povestea unei tinere care şi-a pierdut iubitul într-un război în Orientul Mijlociu. Visează în fiecare noapte că îl găseşte în mijlocul deşertului şi îi îmbrăţişează trupul neînsufleţit.

–          Vai, cât de trist. Pare o poveste urâtă.
–          Ba e chiar foarte frumoasă, îmi spuse bărbatul.

Am tăcut. El, mai mult decât cartea, era interesant. Un tip de vreo patruzeci de ani, poate mai puţin, îmbrăcat în costum negru, cămaşă neagră şi cravată de un verde intens ca şi ochii. Era puțin grizonant la tâmple, foarte sexi. În alte condiţii, aş fi flirtat puţin cu el. Acum însă, gândurile mi se întorc într-una la faptul că sunt la câteva mii de metri de sol şi că am putea pica în orice clipă.

Un zguduit puternic mă face să tresar şi în momentul următor ţip ca apucata.

–          Nu vreau să mor, promit că nu mai mint niciodată. Am furat, da, am  furat o pereche de ochelari săptămâna trecută şi nici nu îi voiam, nu erau pe lista de cumpărături. Ce naiba să caute printre morcovi şi ceapă? I-am pus pe cap şi am uitat aşa cum uit reţetele pe care mi le spune mama. Chiar nu ştiu să gătesc. Vine vecina şi mă ajută ca să-l pot cuceri pe George. Mi-am cumpărat chiloţi cu două numere mai mici ca să nu creadă că sunt grasă şi acum sufăr la fiecare pas pe care-l fac. Iar când port tocuri mă simt de-a dreptul oribil, parcă sunt o girafă cu un băţ în cur. Numai eu ştiu cum e. Totuşi, tocurile m-au ajutat să obţin mărirea aia de salariu aşa că ţin de ele. Poate că ar trebui să renunţ la ciocolată să pot intra în măsura M şi să pot face sex cu lumina aprinsă. El tot zice, dar mie mi-e ruşine de mor. Îi zic mereu să stingă lumina. Cum să-mi vadă colăceii de pe burtă? Dana mi-a zis că sunt bine, dar ce ştie ea? Nici nu am mai sunat-o în ultima perioadă. Adică cum, era rândul ei să mă caute şi nu a dat niciun semn. Aş fi vrut să ştiu că a ajuns în siguranţă, dar ei puţin îi pasă. Urăsc pisicile şi s-a ofuscat din cauza asta, vezi Doamne, nu mă poate înţelege. E o cretină. Să nu mă mai sune. Dacă mor acum, măcar nu îi mai văd moaca tâmpitului aluia de şef şi a cretinului cu care trebuie să ne vedem. Auzi tu, la ora 9. Adică cine crede că sunt eu, femeia bionică? Pentru banii pe care mi-i dă, să zică mersi că port nenorocitele astea de tocuri şi că m-am vopsit blondă. Nu, nu vreau să…

Zgomotul se opreşte. Bărbatul de lângă mine mă bate uşor pe spate şi îmi spune că am ajuns. Sunt în siguranţă. Îmi desprind mâinile de scaunul din faţă şi mă las uşor pe spate, conştientă fiind că tocmai mi-am dat drumul la gură în faţa unui străin. Aş vrea să intru în pământ, să mă evapor. Sunt roşie până în vârful urechilor, am culoarea pantofilor ăstora nenorociţi. Îi zâmbesc strâmb şi tac. Nu mai scot niciun cuvânt. Niciodată. Îmi face cu mâna când coboară din avion. Respir uşurată. Nu se oferă să mă conducă.

E ora 8 şi 20. La fix. Mai am 40 de minute să ajung la întâlnire. Mă grăbesc să iau un taxi, trebuie să fiu acolo înaintea şefului. Dă bine. Când ajung, sala de conferinţe e pustie. Îmi vine să mă îmbrăţişez, am ajuns înaintea tuturor. Gândul îmi zboară la fata care-şi îmbrăţişa iubitul mort în deşert şi apoi la bărbatul din avion. Mă înroşesc. Trebuie să beau o cafea. Merg la bar.

Se aude un scârţâit de pantofi pe gresie. Îmi vine să râd. Credeam că tocurile mele sunt caraghioase. Aud vocea sefului meu şi mă întorc.

–          Bună, Diana, ce bine că ai ajuns.

Zâmbetul îmi îngheaţă când îl văd pe tipul cu cravată verde.

–          Ţi-l prezint pe Victor Avram, bărbatul pe care trebuie să-l cucerim astăzi.
–          Dar noi ne cunoaştem, spuse acest Victor.

Viitorul în firmă îmi este compromis. O ştiu. Aş vrea să sting lumina şi să dispar, dar el stă acolo cu zâmbetul ăla.

–          Chiar foarte bine, completă el.

(Andreea Ban)

 

Povestire publicată pe blogul personal.