Când a văzut pandantivul pentru prima dată, fluturele din interior era așezat la ora 11 și avea aripile deschise. Erau de un albastru-turcoaz care se pierdea într-o nuanță de albastru-violet. Conturul era negru. Era cel mai frumos fluture pe care îl văzuse vreodată. Mama tocmai îl primise de la bunica. I-au spus că era o bijuterie cu valoare sentimentală, că trecea din generație în generație și că fusese al stră-stră-străbunicii Magdalena.

– Asta înseamnă că va fi al meu? întrebă fetița cu ochii măriți de emoție.

I-au spus că da, dar mai târziu, atunci când va avea vârsta potrivită.

La trei luni după ce mama și-a pus la gât pandantivul, bunica Maria a murit. Toată lumea a plâns, și mama și tata, au plâns și verii și prietenii lor. Amelia nu a avut nicio lacrimă de vărsat. A-ncercat să plângă, s-a ciupit de mână, dar nimic. Lacrimile nu voiau să iasă. A mers la baie și s-a spălat pe față frecându-și bine ochii. Nu s-a mai uitat nimeni ciudat la ea. Lângă groapă, când au lăsat sicriul în pământ și mama a-nceput să plângă cu sughițuri, atenția Ameliei a fost atrasă de pandantiv. Fluturele din sfera de sticlă avea o nuanță închisă, un violet-maroniu și era așezat la ora 12. Nu îl mai voia. Fluturele acesta era urât.

Nu s-a mai gândit la pandantiv până în ziua în care a-mplinit 34 de ani. Pentru prima dată de la moartea bunicii l-a văzut din nou la gâtul mamei. Fluturele avea o nuanță de bleu precum cerul de vară și era așezat între ora 10 și 11. Aripile lui erau frumoase și, pentru o clipă, i-a revenit dorința din copilărie, aceea de a-l avea, de a fi pandantivul ei. Când mama a surprins-o privindu-l, i-a spus că încă nu a venit momentul. Poate că nu ar fi spus nimic dacă nu ar fi văzut lacrimi în ochii mamei.

– E doar un pandantiv, mamă, ce mare lucru?

– Da, i-a spus aceasta, și apoi a schimbat subiectul.

Un an mai târziu, la câteva zile după aniversarea ei, mama a sunat-o. Avea ceva important să-i spună. Vocea ei stinsă a îngrijorat-o.

– Asta voiai să-mi spui? Că-mi dai pandantivul? Hai, măi femeie, că m-ai speriat.

Pe de-o parte s-a liniștit, pe de altă parte a simțit o bucurie ciudată, ceva înlăuntrul ei dansa de încântare. Va avea pandantivul, va fi doar al ei. Acum fluturele era din nou turcoaz, aceeași nuanță pe care și-o amintea.

– Amelia, draga mea, în curând va veni timpul, fluturele se va așeza la ora potrivită și va cere să fie al tău.

Nu înțelegea despre ce vorbea mama. Ce oră, cum să ceară?

– Vei vedea, îi zise, când va fi momentul îți voi spune o poveste și aceasta este povestea pe care tu o vei duce mai departe. Cercul se va închide, dar nu se știe când. Poate că nici tu, nici fiica ta nu veți afla.

Fiica? Amelia era nedumerită. Ce fiică? Ce poveste? Oare mama își pierdea mințile?

Două luni mai târziu, Amelia a primit o vizită neașteptată. Era mama. Venise să-i aducă pandantivul și, odată cu el, să-i spună povestea. Când mama s-a ridicat să plece, Amelia încă încerca să proceseze informațiile.

– Atinge-l, îi spuse mama, vei vedea cu ochii tăi.

Nu voia să creadă, nu voia să vadă nimic. Întreaga poveste părea inventată de un pacient internat la spitalul de boli psihice și știa ea mai bine cât de credibili puteau fi acești oameni. Apoi, chiar dacă povestea era adevărată, cum să accepte faptul că va rămâne fără mamă. Era cu mult mai tânără decât fusese bunica.

– Acum trebuie să plec, Amelia. Te rog, fă cum ți-am spus. Pandantivul te va îndruma.

Rămase în mijlocul camerei privind în gol. Pandantivul o atrăgea ca un magnet. Cuvintele mamei îi răsunau în minte: alte vremuri, femeile, regina, copiii, supușii, secretul. S-a apropiat de masă și mâna s-a ridicat fără voia ei pentru a atinge fața de sticlă a pandantivului. Rațiunea îi spunea să nu facă acest lucru, să se îndepărteze de obiectul acela, dar nu își putea retrage mâna. Când degetele au atins sticla, fluturele și-a strâns aripile și apoi le-a fâlfâit de câteva ori de parcă atunci se trezise dintr-un somn lung. S-a mutat la ora 11. Panica i-a fost înlocuită de o stare de liniște cum nu mai avusese. Dacă simțise vreodată tristețe, supărare sau fericire, nu mai știa. Acum îi era bine. Era pregătită să vadă povestea.
***

– Cine ești?, strigă regina. Ce mai vrei de la mine? Ți-am dat tot ce mi-ai cerut și tu nici măcar nu ți-ai arătat chipul. Ce vrei?

Vocea femeii se stinse. Doar ecoul se lovea de pereții încăperilor umplând palatul. Puținii servitori pe care îi mai avea stăteau ascunși în unghere umbrite sperând că nu vor fi chemați.

Privi în jurul ei. Palatul cândva plin de strălucire, palatul în ale cărui încăperi fusese o forfotă continuă, era acum pustiu, un colos în descompunere. Dacă nu ar fi fost Hella, s-ar fi întins și s-ar fi lăsat îmbrățișată de somnul dulce al străbunilor. Dar Hella ce vină avea? Era doar o copilă ce-și privea mama cu ochii ei mari și galbeni precum mierea. Gângurea întinzându-și mânuțele către ea. Părul de abanos al mamei o fascina, își îngropa fețișoara rotundă și albă în el.

Imaginile treceau prin fața Ameliei de parcă vedea secvențe dintr-un film. Palatul strălucitor de pe coastă, pădurile verzi ce se uneau cu marea albastră, marea ce se pierdea în zare, mii de oameni zâmbitori. Apoi erau oamenii de la curte, muzica ce răsuna din saloane, copiii ce alergau și se ascundeau pe după fustele doamnelor. Zilele cu darurile supușilor, nopțile în care întregul regat petrecea, în care se ridicau focuri spre cer pentru a mulțumi stelelor că au dăruit lumina pământului cândva întunecat. Nimic nu părea să perturbe liniștea reginei. Nicicând regatul nu fusese mai prosper.

Când regina a născut al patrulea băiat, a realizat că ceva îi lipsește. Dorința de a avea o fată a apărut odată cu primii nori care au acoperit palatul. Starea de bine de până atunci a pălit. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă, nici măcar regele care îi fusese alături mereu și care, ca și ea, își dorise băieți.

Imaginile luminoase au fost înlocuite de unele sumbre. Palatul și împrejurimile erau lipsite de strălucire, oamenii nu mai zâmbeau, nu mai aveau energie. Muzica nu se mai auzea. Au urmat apoi omorurile, copiii erau sacrificați unui zeu de nimeni știut. Dar regina știa. Ea știa mai bine. Familii întregi au fost oferite pe altare întunecate. Soarele a rămas ascuns după nori. Ploile au înecat ogoarele, animalele au fugit, regatul a fost îmbrăcat în haina cenușie a disperării. După moartea regelui, au urmat, unul câte unul, băieții. De la cel mai mare la cel mai mic au fost oferiți eternității. Când ultimul băiat s-a topit în flăcari, regina a știut că va avea o fată. Nimeni nu îndrăznea să întrebe cum s-a întâmplat minunea. Regele nu mai era de multe luni. Niciun bărbat nu era primit în camerele reginei.

Amelia plângea. Mâna care ținea pandantivul îi tremura puternic și îl scăpă. Era din nou în apartamentul ei și plângea pentru prima dată. Ultima imagine pe care a văzut-o a fost a reginei care s-a ofilit precum fluturele când a murit bunica. Hella, acum o domnișoară desăvârșită, a adunat cenușa mamei și a strâns-o-n pumni. Un fluture albastru-turcoaz și-a luat zborul iar Hella, cu ochii ei mari și aurii, a privit-o pe Amelia în față.

– Se va întoarce, a zis ea. Va plânge și va distruge tot în jurul ei. Dar eu voi fi acolo, o voi aștepta. Voi muri iar și iar, până sufletul ei va reveni. Atunci îmi va putea fi mamă, iubită, soție. Ai grijă de fluturele meu, ai grijă de mine.

 

***

Bunica Maria o privea pe Amelia jucându-se. Era un copil cuminte. Nu ieșea din cuvântul părinților. Atunci când i s-a spus că tata a plecat și nu se va mai întoarce, nu a rostit niciun cuvânt. A privit nedumerită când la mama, când la bunica, apoi a mers în camera ei și a aranjat păpușile pe rafturi. Nu plângea niciodată, mânca tot, dormea, făcea ordine la jucării. Când a împlinit patru ani avea camera plină de supuși, așa le spunea. Dădea ordine în stânga și dreapta, dar atunci când mama sau bunica o întrebau ce face, îi dispărea din voce orice formă de autoritate.

– Crezi că e ea? o întrebă într-o zi mama pe bunică.

– Nu știu, chiar nu știu. Tu plângeai când erai mică, eu nu eram cuminte, mama mea era și ea plângăcioasă și mofturoasă. Amelia e diferită.

– Poate e doar timidă cum a fost tatăl ei.

Au continuat să o observe, însă copila se ferea de privirile lor. Atunci când nu erau de față își certa supușii, îi pedepsea.

Când copila a văzut pandantivul cu fluture, bunica a sperat să aibă o reacție care să-i trădeze natura. Dar nu s-a întâmplat nimic. Amelia a renunțat la supuși, și-a îngropat toate păpușile în curtea din spatele casei. La moartea bunicii, mama i-a văzut ochii roșii, umezi. S-a liniștit. Dacă ar fi observat-o în continuare, ar fi auzit-o în fiecare noapte rostind în somn cele trei cuvinte, cândva am fost, urmate de un oftat lung.

 

(Andreea Ban)