AndreeaA sunat cu zece minute înainte de ora stabilită. Avea să întârzie, era prins în trafic. A ajuns după cinsprezece minute și s-a scuzat de vreo șapte ori. Am apreciat. L-am invitat să se așeze și i-am oferit un pahar cu apă. Mi-a mulțumit și a așezat lângă el, pe fotoliu, o sacoșă mare de Selgros în care era ceva. Un obiect mic și greu.

Am mers să-i aduc apă și, pe hol, un coleg m-a întrebat ce-i cu băiatul. I-am spus că a venit la interviu pentru postul de programator. Și ce-i cu punga, m-a întrebat el. Am ridicat din umeri și i-am spus că nu știu. Am revenit cu paharul și l-am așezat pe măsuța din fața lui Adrian. Adrian Țăcan era numele lui. Mi-a mulțumit din nou și m-a întrebat dacă poate merge până la baie să se spele pe mâni. L-am condus. Mergea lângă mine ținându-și privirea în jos, iar sacoșa se bălăngănea pe lângă el. Am revenit în birou. Un alt coleg a venit să mă întrebe ce are băiatul în pungă. Răspunsul a fost același, nu știam, însă nu m-am putut abține să nu zâmbesc. Curiozitatea se prinsese de mine.

Adrian a revenit, a așezat punga pe fotoliu, s-a așezat și, cu mare grijă – de parcă atingea vreun porțelan, a luat o înghițitură de apă din paharul aflat în fața lui, apoi l-a așezat pe masă, l-a privit foarte atent și l-a răsucit la 180 de grade. Îl priveam fascinată. Parcă era picat din altă lume.

Când l-am invitat să intre în biroul șefului, i-am spus că-și poate lăsa punga acolo, pe canapea. Era în siguranță. Poate că am avut un surâs în colțul gurii când am rostit în siguranță sau un ton diferit, căci băiatul m-a privit puțin încruntat. Mi-a spus nu, mulțumesc, și-a luat sacoșa și a intrat în birou. După douăzeci de minute șeful a ieșit urmat de Adrian și mi-a cerut să-l conduc la programare. Era așteptat. De această dată, Adrian mergea în spatele meu cu punga mișcându-se pe lângă el. Se auzeau șușoteli din birouri. Eu auzeam sunetul pungii, care îi ștergea pantalonii, ca pe o picătură chinezească. Cât de ciudat ar fi fost să-l întreb ce are în pungă? L-am lăsat la colegul care avea să-l testeze și m-am întors în birou. Un grup de colegi stăteau pe hol și hăhăiau. Sacoșa era deja vedetă. Fiecare dintre ei își dădeau cu părerea ce ar putea fi în ea. La un moment dat, șeful a venit la noi și cu o mină serioasă m-a întrebat ce e cu sacoșa. Am izbugnit cu toții în râs.

Jumătate de oră mai târziu Adrian era din nou în biroul șefului. Auzeam cuvinte de laudă prin ușa întredeschisă. Era semn bun. Când l-am condus la ușă s-a oprit o clipă, s-a uitat la mine dar părea că privește undeva în spatele meu, și a spus în șoaptă: sacoșa. M-am oferit să i-o aduc, însă nu am apucat să fac un pas, că el plecase deja. S-a întors cu sacoșa, mi-a mulțumit pentru apă, a dat mâna cu mine după care a părut că o șterge de pantaloni și a plecat cu sacoșa bălăngănindu-se pe lângă el.

Ai aflat?, m-a întrebat unul dintre băieți. L-am privit o clipă încercând să procesez cele întâmplate și în secunda următoare râdeam cu sughițuri. Eram deja un grup de vreo șase când șeful a venit la noi și, râzând și el, ne-a spus că știe ce era în sacoșă. S-a făcut liniște și l-am privit cu toții cu ochii cât cepele.

Omul a tras aer în piept străduindu-se să nu râdă, ne-a privit pe fiecare în parte și a spus: telefonul, în sacoșă avea telefonul. Ne-am privit unii pe alții și nu știam dacă șeful are chef de glume sau vorbește serios. El râdea cu lacrimi. În ziua aceea nimeni nu a mai fost în stare să lucreze. Fiecare și-a plimbat telefonul sau, după caz, telefoanele în pungi de toate mărimile. Cele mai amuzante erau cele de Mega care foșneau.

Adrian Țăcan ni s-a alăturat câteva zile mai târziu și, după un timp, am îndrăznit să-l întrebăm care era treaba cu telefonul în sacoșă. Ne-a privit de parcă eram duși cu pluta și ne-a spus că el e tester, să nu-i punem întrebări cretine.

(Andreea Ban)