Aveam cinci ani când am văzut prima dată un mort. Era așezat într-un sicriu negru, lucios și cu balamale aurii. Avea chipul alb și chelia îi lucea în lumina lumânărilor. Nu-mi aduc aminte chipurile celor din jur. Din spatele fustei bunicii, am apucat să văd chipul mortului, chelia lui și ceața neagră din jur. Totul s-a întâmplat repede, prea repede. Bunica m-a tras din biserică spunându-mi în șoaptă că la mort merg oamenii mari, cei mici nu au voie.

– De ce, bunica?, am întrebat eu uitându-mă cu coada ochiului prin ușile larg deschise.

– Să nu viseze urât.

În noaptea aceea am visat că eram în biserică și priveam mortul. Stăteam pe vârfuri, sprijită cu palmele de masă și-l priveam fix. Așteptam să se trezească. El nu se mișca. Nu clipea. Nu respira. Am încercat și eu să-mi țin respirația. După câteva încercări, am întins mâna spre el. Voiam să-l ating, să simt pielea de mort. Ce poveste grozavă aș fi avut pentru prietenii de la bloc. Mă mișcam foarte încet, degetul meu arătător se apropia de pielea sidefie a obrazului și, când mai aveam numai puțin să-l ating, am auzit clopotele dăngănind. M-am trezit din vis plângând. Bunica s-a speriat, credea că e vina ei, a mortului din capelă. Ce știa ea? Îmi distrusese povestea.

Într-o zi, când mă plimbam cu tataie prin cimitir – de fapt, nu era o plimbare propriu-zisă, ci mergeam cu el să curețe locul de veci –, l-am întrebat dacă toți morții sunt înconjurați de o lumină aurie și au capul lucios. L-am mai întrebat și unde se duc. Mi-a spus că lumina aurie e sufletul și că se duc la somn. Mi-a și arătat unde, în locuri speciale, sub pământ, unde nu intră ploaia și vântul, doar frunzele de toamnă. Și frunzele se pot mătura la final de octombrie.

– Asta facem noi acum, tataie, măturăm frunze?

– Da, micuțo, le măturăm. Pregătim patul pentru mai târziu.

A uitat să-mi zică și de chelia lucioasă, iar eu eram prea încântată de acel moment pentru a-i mai aminti. Aveam să curăț frunzele din locul de veci, aveam să intru acolo.

Într-un an, când eram la țară, la bunici, băiatul unor vecini a murit înecat. Unii spuneau că s-ar fi bătut cu niște țigani pe gârlă și că l-ar fi omorât, alții că s-ar fi aruncat în apă, noaptea, și s-a prins în cocioc. Cei mai mulți spuneau, însă, că s-a sinucis. Babele își făceau cruci peste cruci și se dădeau de ceasul morții. Nu, băiatul nu-și luase viața, spuneau, trebuie să-i facă popa slujbă. Trebuie.\

– De ce, mamaie? am întrebat eu.

– Ei, mamaie… atât mi-a răspuns.

Când l-au dus la groapă, am prins un loc în spatele remorcii în care era sicriul. Era un băiat avut, l-au dus la groapă cu tractorul. Eu eram cu prietenii, copii de prin vecini. I-am întrebat în șoaptă care e treaba cu sinucigașii, ce pățesc. Una dintre fete, mai mare decât noi, mi-a răspuns tot în șoaptă, dar destul de tare ca să audă și restul, că dacă s-a sinucis înseamnă că și-a dat sufletul satanei și că preotul nu are voie să îi facă slujbă.

– Adică, nu ajungem la biserică? am întrebat eu.

– Dacă s-a sinucis, nu, mi-a zis fata ștergându-și o lacrimă.

Gazele de eșapament se ridicau printre lateralele remorcii și oblonul din spate, special lăsate în jos pentru ocazie. Ochii mă usturau și mi-am simțit lacrimile șiroind pe față.

– Nu mai plângeți, fată-hăi, ne-a spus o babă care mergea doi pași mai încolo de noi, nu merită. L-a luat ăla negru.

La poarta cimitirului am realizat că știa baba ce știa, și că nu aveam să revăd lumina aurie. Nu în ziua aceea. Ne-am întors pe călcâie și am fugit de acolo. O vecină a strigat după noi să mergem să ne spovedim, nu să plângem după neica-nimeni. Noi ne-am pus pe râs și ne-am oprit la primul colț pentru a număra mărunții. Gândul cu mortul sinucigaș a fost înlocuit de mulțimea de înghețate pe care urma să le cumpărăm.

De-a lungul timpului, am încetat să mai caut lumina pe care o văzusem cândva, ca-ntr-un vis. Locul de veci, pe care odinioară l-am curățat de frunze, are doi chiriași de ani buni. Când mergeam la plimbare, încă de la poarta „ținitirimului” ne apucam să inventăm povești. Tataie îmi citea numele și anul nașterii, iar eu completam cu anul morții sau mort ioc. În mintea mea de copil, ioc avea un sens magic, ba chiar amuzant. Mort ioc, zicea tataie, eu râdeam în hohote și repetam după el: mort ioc, haha, ioc, mort ioc, ioc mort.

– Și ce face, tataie, nenea ăsta cât e mort ioc?

– O fi zugrav, îmi zicea el.

– Mort ioc zugrav, hăhăiam eu.

Tataie nu mai e mort ioc de mai bine de un deceniu. Nu l-am văzut când a fost dus la locul de veci. Cred că uitasem pe atunci de lumina aurie.

Dar am revăzut-o. Era ziua mea. O zi în care telefonul vibra de apeluri și mesaje. Simțeam cum mi se umple geanta de la mulți ani-uri și urări de sănătate și prosperitare. Cu fiecare vibrație, lacrimile îmi umpleau ochii și se lăsau să lunece în șuvoaie pentru a se înnoda în barbă. La mulți ani, spuneau mesajele, ce știți voi, urlam eu, și-mi mușcam buzele. În biserică, am văzut-o, era lumina aurie pe care o văzusem cândva, pe are o căutasem până uitasem că o caut. El era înconjurat de lumină, el, tataie de la țară, stătea acolo, cu mâinile pe piept și cu lumina aurie în jurul lui. Chelia îi lucea. Chipul îi era senin așa cum nu-l mai văzusem niciodată. Drumul până la biserică a fost cel mai lung drum din viața mea, cele cinci intersecții prin care am trecut alături de el și în care strigăte de copii entuziasmați de zgomotul mărunților aruncați pe șosea ori în țărână îmi sunau în cap ca râsete macabre. E tataie acolo, le strigam în gând, nu mai râdeți, nu vă mai împingeți, nu mai strigați, e tataie. Dar tataie era liniștit. I-am privit chelia tot drumul, apoi, lumina lumânărilor din jur mi-a arătat ceea ce căutasem copil fiind. Lumina aurie.

De ziua mea i-am sărutat pentru ultima dată chelia și obrajii, de ziua mea am văzut lumina aurie și, am râs pentru că știam că voi avea un vis. Preotul mi-a surprins surâsul și mi-a zâmbit. Oare știa? L-am visat două luni mai târziu. Stătea în pat și citea. Mi-a spus să plec că am treabă.

(Andreea Ban)