Credit foto: Radu Suciu

Mă trezesc cu fraza asta în minte. Creierul meu o repetă la infinit. E 5 dimineaţa, afară e întuneric, doar câteva becuri chioare de pe stradă sparg bezna. Cineva se ceartă sub balconul meu. Prea multă energie risipită. În casă e bine: cafeaua fierbinte, pisica stând pe geam, buchetul de flori de primăvară privindu-mă din vază. Pe masă, cana de vin golită aseară şi şerveţelul demachiant murdar.

Viitorul va fi negru sau nu va fi deloc.

Mă tolănesc pe canapea, îmi aşez o pernă la spate şi dau drumul la televizor. Breaking news. Rusia şi Iranul au declarat război Statelor Unite, Franţei şi Marii Britanii, ca urmare a atacurilor contra depozitelor cu arme chimice din Siria. Purtătorul de cuvânt al ministerului român de externe declară că România este primul stat care îşi arată dorinţa de a sprijini statele partenere din NATO. Al Treilea Război Mondial.

N-am prins niciodată un conflict major. Bunicul îmi povestea uneori cum luptase în Al Doilea Război Mondial. Nu mai reţin mai nimic. Doar nişte imagini vagi, care mi se derulează în minte cu încetinitorul. Poate că aşa trebuie, fiecare să intre în război inocent şi să iasă răvăşit. Dacă mai iese.

Simt nevoia să iau puţin aer. Mă încalţ şi ies în stradă. Linişte deplină. O pasăre începe să cânte în liliacul înflorit. Certăreţii au plecat. Pentru o clipă, aproape uit că mă aflu printre blocuri şi îmi imaginez că sunt într-o grădină, la ţară, cu picioarele în iarba plină de rouă. O ambulanţă cu sirena pornită se apropie cu viteză. Opreşte chiar în faţa mea. Cineva, chiar acum, nu dă doi bani pe frumuseţea nopţii. Cineva se luptă cu moartea. Mă sufoc.

Viitorul va fi negru sau nu va fi deloc. În curând, sunetul sirenelor va umple străzile. În curând, panica va domni peste tot. Beciurile ne vor deveni familiare. Vom alerga pe străzi, lipiţi de ziduri, ferindu-ne de bombe, în loc să ne plimbăm admirând cerul. În curând, vom locui în spaţiul invizibil dintre viaţă şi moarte.

Medicul şi ambulanţierul coboară purtând o targă. E vecinul de la doi, suferind de inimă. Când trec pe lângă mine, îi salut şi îi strâng mâna vecinului. E uscată şi rece. Ambulanţa demarează în trombă. Când oraşul acesta va fi un morman imens de moloz şi eu voi fi îngropată sub el aşteptând ca inima mea să înceteze să mai bată, voi încerca să nu mă gândesc decât la faptul că moartea e un lucru simplu, natural, ca diferenţa dintre cald şi rece.

Negru sau deloc. Peste un timp, voi fi trăit cel puţin două vieţi şi mai multe morţi. Voi cunoaşte gustul explozibilului. Voi avea mai multe cunoştinţe tehnice decât acum. Nu că asta mi-ar fi de vreun folos. Voi fi altcineva, o persoană pe care acum nici nu mi-o pot imagina. Dar cu o clipă înainte de moarte voi redeveni eu, cea care se juca în cenuşa caldă cu tălpile goale, cea care cădea în extaz mirosind rhododendronul, cea care alerga prin curte după purcelul Pătrunjel, ca să îl scarpine pe burtă.

De după o fereastră deschisă aud un bebeluş plângând. Apoi, un mieunat de pisică. În aerul deja albastru şi fragil, îmi recunosc motanul. Şchioapătă. Iar a sărit de pe geam. Îl iau în braţe şi îl mângâi. „O să te pierzi odată, ştrengarule! Şi ce-o să mă fac fără tine?”

Înainte să intru în scară, simt o pişcătură pe picior. Plesnesc ţânţarul cu palma. Pe piele rămâne o dâră de sânge.

Televizorul a rămas deschis. Un militar explică felul în care se foloseşte masca de gaze.

Plânsul bebeluşului de la parter acoperă discursul ofiţerului.

Se luminează de ziuă.

(Anca Goja)