Foto: Lucian Petru Goja

Alaltăieri a fost o zi liniştită, una din zilele acelea când poţi să te întinzi pe spate, să te uiţi la cer şi să îţi imaginezi că războiul nu a existat niciodată. Ne-am întâlnit cu Amir; era liber în ziua aceea. Îi plăcea să îşi petreacă o parte din timpul liber alături de noi, cei câţiva copii din cartier care nu emigraserăm. O vreme doar ne-am plimbat, căţărându-ne pe munţii de moloz şi colecţionând diverse obiecte pe care le găseam printre dărâmături: o ulcică de metal, o sandală cu pielea încă bună, un aparat de radio din care se puteau recupera unele piese. Apoi ne-am jucat de-a exploratorii şi am ajuns într-un subsol de bloc. Am speriat şobolanii, am cotrobăit printre lucrurile depozitate acolo. Nu era mare lucru, doar nişte boarfe uitate, însă într-un colţ am găsit mai multe spray-uri cu vopsea. Le-am încercat, erau încă bune. Eram în al nouălea cer.

Am ieşit şi am mai mers o bucată de drum, până când am dat peste clădirea unde funcţionase uzina. Fusese atinsă destul de tare de bombe, dar avea totuşi câţiva pereţi intacţi. Amir ne-a spus să desenăm ceva frumos, ceva care să înveselească locul. Eu am vrut să scriu „Moarte nenorociţilor!”, dar Amir nu m-a lăsat, şi atunci am desenat un pumn cu degetul mijlociu ridicat. Jamal şi Habib au desenat flori, Arif – o pasăre în zbor,  iar Elam, nişte nori bucălaţi, aşa cum văzusem când eram mai mic în cărţile de poveşti. Amir a zugrăvit o femeie şi un bărbat care se sărutau, şi când am văzut asta, noi toţi am început să fluierăm şi să râdem. Era talentat Amir, înainte de război obişnuia să picteze şi avea chiar de gând să se apuce serios de studiu.

Când am văzut că soarele începe să apună, am plecat. Trebuia neapărat să ajungem la adăpost înainte să se întunece. Dar ne-am promis că vom mai veni.

În noaptea aceea n-am putut să dorm. Bombele cădeau una după alta. Chiar dacă în subsolul nostru eram la adăpost, tot ne treceau frisoane la fiecare şuierat. De abia am aşteptat să se facă dimineaţă.

Când am văzut că atmosfera se mai liniştise, am purces spre spital. Ştiam că Amir era acolo, alături de ceilalţi voluntari. Din depărtare am văzut coloana de fum. Era chiar deasupra spitalului. Am început să alerg. Jumătate din spital fusese distrus. Nu mai rămăsese nimic din ce fusese odată sala de aşteptare, holul şi una dintre sălile de operaţii. Dincolo de pereţii sparţi se vedea parte din aparatura medicală avariată. Medici şi voluntari se agitau, disperaţi să salveze răniţii. Într-o parte, pe jos, erau întinse cadavrele, înfăşurate în saci. M-am apropiat de un voluntar. Avea halatul pătat cu sânge proaspăt. Am rostit numele lui Amir. A clătinat din cap. Am ţipat că vreau să-l văd. Mi-a pus mâna în piept şi m-a împins la o parte. Nu ai ce să vezi, e un morman de carne, nu pricepi?, a strigat la mine tipul, când eu începusem să îl lovesc cu pumnii şi picioarele. Am plecat.

Mă urcam pe cele mai înalte movile de moloz. Urcam şi coboram de zeci de ori. Voiam doar să obosesc, să nu mă mai gândesc la nimic. Apoi am ajuns la uzină. M-am aşezat între rândurile de stâlpi, cu faţa la desenele noastre. Luam de pe jos pietre şi cărămizi şi le aruncam rând pe rând în norişori, în flori, în păsări şi în cei doi îndrăgostiţi. Cred că am stat acolo câteva ore. Apoi, când să plec, am găsit într-un colţ, sub scară, o floare de limba mielului. Am rupt-o fără să stau pe gânduri şi am strivit-o petală cu petală.

(Anca Goja)