Credit foto: Nicolae Scheianu

Oricât aş vrea acum să pot spune că am avut un traseu liniar, bine definit, că „mi-a fost dat” de la bun început să ajung aici, în acest punct al vieţii, mi-e imposibil. De ce să mint? Visurile mele, în cea mai mare parte, nu s-au împlinit.

Am visat să ajung medic ginecolog încă dinainte de a şti cum se fac copiii. Mama îmi spusese că bebeluşii cresc în burtă printr-un proces misterios şi se scot prin operaţie – nu degeaba e medic. Ei bine, eu voiam să fiu prima care vede nou-născutul. Înainte, chiar, de a-l vedea mama lui.

N-am devenit medic, responsabilitatea mi s-a părut prea mare.

Prin gimnaziu visam că, atunci când voi fi crescut mare, voi avea 10 copii, toţi înfiaţi.  Mi-era teribil de frică de perspectiva naşterii şi mă ascundeam în spatele unor viitoare fapte bune. Apoi am devenit adolescentă, o adolescentă năbădăioasă, cu crize de toate felurile, cu întrebări existenţiale trântite părinţilor, cu beţii şi pachete de ţigări fumate în spatele liceului. Pe la douăzeci de ani, când, luând puţină distanţă, am putut să mă văd în oglindă, m-a terifiat perspectiva de a avea vreodată copii. Copii care ar fi devenit adolescenţi.

În clasa a zecea am avut un vis, fără să ştiu. O colegă dintr-o clasă paralelă, Gabi, a organizat un concurs de povestiri, la care putea participa orice elev al liceului nostru. Tocmai citisem „Contele de Monte Cristo” şi eram încă sub vraja cărţii. Elevă de zece la română, am zis să-mi încerc norocul. Povestirea mea semăna oarecum cu un episod din romanul pomenit. Am primit premiul al doilea. Am aflat-o într-o duminică, chemaţi fiind la şcoală pentru premiere. Era o zi însorită, calmă, iar eu plângeam în hohote. Era prima povestire pe care o scrisesem vreodată, dar aveam ambiţia să fie cea mai bună. Cel care luase premiul întâi era un băiat, Alex, de la matematică-fizică. Sub stejarul din mijlocul curţii liceului, l-am felicitat cavalereşte. Mi-a zâmbit şi m-a felicitat, la rândul lui. M-am îndrăgostit în ultimul hal. Nu ştiu dacă era chiar iubire, sau doar admiraţie, ori invidie ascunsă, cert e că a fost prima mea suferinţă chinuitoare dintr-o serie lungă. Dragostea noastră nu a trecut dincolo de etapa privitului lung în ochi, în timp ce treceam unul pe lângă altul pe coridor sau ne zăream o clipă în curtea liceului. Am început să lipsesc de la tot mai multe ore, dorind să îmi petrec timpul în barul de vizavi, pe unde el mai stătea la o bere. M-am apucat de fumat şi de băut, să nu par o papă-lapte. Votcă cu suc de portocale. Prima, la 8 dimineaţa, înainte de ore. Ce s-o mai lungesc. Într-o zi, venind spre şcoală, i-am văzut ţinându-se de mână. Alex şi Gabi se iubeau. Eu am trecut printr-o depresie, am vrut să mă sinucid, dar n-am avut suficient curaj. Am schimbat liceul. Dintr-o clasă de informatică am trecut într-una de filologie. Şi, chiar dacă multă vreme n-am mai scris povestiri, într-o noapte, când sufeream din pricina unei alte iubiri ratate, mi-am amintit de Contele de Monte Cristo. Am scris, atunci, o povestire inspirată de un vis. Un vis în care se făcea că zbor printre blocurile din cartierul meu. Deja cred că v-aţi prins: nici visul acesta nu mi s-a împlinit. Însă la visul cel mai important, cel în care îmi petrec viaţa inventând poveşti, nu am renunţat. E ultimul vis care mi-a mai rămas.

Şi trebuie să se împlinească.

(Anca Goja)