Credit foto: Nicolae Scheianu

Pentru noi, cele cinci studente care ocupam împreună cu ea acea cameră din căminul fostului CUG (denumire pe care, de abia după ce am început să mă obişnuiesc cu peisajul industrial din zonă, am descifrat-o ca fiind acronimul Combinatului de Utilaj Greu), Andreea era un outsider.

Ne-am simţit de la bun început superioare faţă de fătuca aceea care venea pentru prima oară la Cluj dintr-un orăşel din judeţul Mureş, fiinţă cu pronunţat accent ardelenesc, vocabular mai degrabă redus şi obiceiuri nepotrivite pentru oraşul cu pretenţii în care poposisem pentru următorii patru ani. Intrase la facultate cu o notă bunicică, totuşi, din moment ce primise loc în cămin. De altfel, chiar dacă am fi avut intenţia să o integrăm în grupul nostru de fete vesele, nu am fi avut cum.

Îşi făcuse un obicei din a se trezi dimineaţa prima, moment în care începea să fâşâie pungi, să zdrăngăne tacâmuri, să trântească farfurii, să târâie scaune pe parchet, până când noi, celelalte, chiaune de somn, simţeam că înnebunim de nervi. Cireaşa de pe tort era finalul micului dejun, întotdeauna acelaşi: un morcov mare, ronţăit cu poftă, de se auzea cu o claritate fără cusur fiecare muşcătură şi fiecare plescăit. Am încercat să-i spunem finuţ, cu bun-simţ, că nu se face să trezeşti cu un asemenea scandal culinar cinci colege de cameră care s-au culcat în toiul nopţii. Degeaba. A doua zi, la ora 6 fix, o lua de la capăt. Aşa că într-o zi am plănuit cum să-i venim de hac. Obiceiul Andreei era să se culce seara devreme. La ora 9,30 fix, avea, n-avea treabă, era în pat. Ei, în acea seară, la ora 9,35, cinci colege de cameră din căminul CUG s-au apucat să facă curăţenie. Niciodată, în cei patru ani de studenţie, nu mi-a fost dat să particip la desăvârşirea curăţeniei cu mai multă râvnă şi cu mai mult entuziasm. Am lucrat în acea seară de parcă înseşi vieţile noastre depindeau de rezultat. Am măturat, am şters pe jos, fiind, desigur, nevoite să tragem paturile, scaunele şi mesele de la locul lor, am spălat vasele, având grijă să lovim farfuriile una de alta şi să zornăim cât mai zgomotos tacâmurile, am scuturat aşternuturile de praf, am aerisit, în sfârşit, am făcut tot ceea ce o gospodină-model ar fi găsit de cuviinţă să facă în casa pe care o iubea. Desigur, din când în când ne trânteam pe paturi, de câteva ori la rând, căci arcurile scârţâiau îngrozitor. Trăgeam cu ochiul înspre patul din colţ al Andreei, şi o vedeam oftând şi răsucindu-se enervată de pe o parte pe alta. Nu a îndrăznit, însă, să ne spună nimic. Pe la miezul nopţii, când ne-am liniştit şi am stins becul în cameră, ne simţeam răzbunate. Fusese o seară distractivă. Mai rău a fost a doua zi dimineaţă, când, la ora 6 fix, a început muzica pungilor, a tacâmurilor, a farfuriilor şi a morcovilor. Nimic nu se schimbase.

Fata asta, despre care niciuna dintre noi nu ştia mare lucru, s-a schimbat uimitor la un moment dat. Într-o zi, fără niciun avertisment, am văzut-o pornind în fugă dintr-un colţ al camerei, sărind peste paturi ca o atletă la proba de 500 de metri garduri, şi oprindu-se la fereastră. A deschis-o cu un gest repezit şi s-a aplecat peste pervaz, zâmbind larg şi făcând cu mâna cuiva. La început n-am înţeles nimic. Dar episodul s-a repetat zilnic. Am priceput că agitaţia Andreei era legată de sosirea tramvaiului, singurul mijloc de transport în comun care ajungea în acel capăt de Cluj. De fiecare dată când trecea prin faţa căminului, vatmanul claxona, iar Andreea pornea spre fereastră ca un taifun. Desigur, am început s-o luăm la mişto. Nu e de ici, de colo să-i pici cu tronc unui vatman, el să te aleagă dintre sute, mii de călătoare anonime şi să claxoneze, numai pentru tine, zi de zi, sub geamul camerei, precum un îndrăgostit din alte timpuri ţi-ar închina o serenadă. Andreea zâmbea enigmatic şi nu divulga nimic. O urmăream adesea pe furiş când stătea în faţa oglinzii şi se aranja, încercând să descopăr, dintr-un gest, din mimică sau dintr-o respiraţie ce o fi în căpşorul ei drăguţ, învăluit de o coamă şatenă. Aşezată pe pat în spatele ei, dar fără ca ea să mă poată vedea, îi priveam chipul în oglindă, gândindu-mă că îşi rimelează genele pentru a-l impresiona cu o privire languroasă pe vatman, că îşi pudrează obrajii pentru acelaşi bărbat misterios, că îşi rujează buzele subţiri pentru a-l face s-o sărute. Dar Andreea rămânea la fel de tăcută în privinţa acestui subiect.

Într-o după-amiază, după cursuri, Andreea n-a mai coborât din tramvai la staţia CUG.  Nu a venit nici în seara aceea, nici a doua zi dimineaţă. Nu am văzut-o câteva zile la rând. Tramvaiul continua să circule pe Bulevardul Muncii, dar nu mai claxona în faţa căminului. Ce e drept, nici noi nu ne-am îngrijorat prea tare. Eram şi noi tinere şi cu hormonii nebuni, aşa că ne închipuiam că Andreea s-a săturat să doarmă singură în patul ei de cămin. Ciudat era, însă, că nu-şi luase cu ea nici hainele din dulap, nici provizia de morcovi de sub pat. Ne prăpădeam de râs, imaginându-ne cum o învaţă vatmanul să doarmă doar două-trei ore pe noapte şi cum nu-i mai arde ei de ronţăit morcovi dimineaţa, la răsăritul soarelui.

Eram singură în cameră în dimineaţa când a apărut. A deschis uşa încet, m-a salutat cu voce slabă, fără să-mi arunce vreo privire, şi s-a îndreptat spre colţul ei. Părul răvăşit îi acoperea jumătate din faţă. S-a aşezat în faţa oglinzii şi, fără să ştie că o privesc, şi-a dat două şuviţe deoparte. Avea ochiul stâng vânăt.

După două zile, şi-a strâns toate bagajele şi a plecat. N-am mai văzut-o niciodată, dar prin cămin s-a zvonit că s-a lăsat de facultate.

(Anca Goja)