Credit foto: Nicolae Scheianu

Nu pot să dorm. În mine e un vacarm. Mă îndrept cu paşi grăbiţi spre malul mării, privind suspicioasă în stânga şi în dreapta. Ici-colo, doar câte un buticar pregătit să îşi deschidă chioşcul şi să înceapă o nouă zi de muncă. Eşarfa roşie legată la gât, geaca de fâş încheiată până sus. E clar, a venit toamna. Nisipul îmi scrâşneşte sub paşi.

E încă semiîntuneric, niciun yogin, niciun poet nedescoperit nu populează plaja. O iau în stânga, spre Plaja de Carte, dar doi câini îmi taie calea. Fac câţiva paşi nesiguri în spate. O iau în diagonală, spre mare, încet, nu am voie să fug. Nisipul îmi intră în pantofi. Mă aşez sub un baldachin, pânza albă fâlfâie uşor, îmi dau jos rucsacul, scot telefonul şi îl bag în buzunarul drept al gecii. Ronţăi cele două bucăţele de ciocolată neagră şi ascult. Ascult marea. Monoton, faldurile ei se umflă încet, abia perceptibil, apoi înaintează spre ţărm, tot mai nervoase. Acum valul se răsuceşte ca bucla unei adolescente rebele, un fir de spumă albă îl tiveşte şi aleargă spre mine. Linge nisipul cu poftă, stă o clipă nehotărât, apoi se retrage învins. Nici de data asta nu a reuşit să cuprindă lumea, să o acopere, să o înece. Să umple cu scoici, alge şi meduze casele pescarilor, clădirile administrative din Mangalia, hotelurile din Constanţa, Casa Poporului, Parlamenul European şi zgârie-norii americani.

Dar marea e răbdătoare. Încearcă iar şi iar. Un val urmează altuia, ca într-un joc de-a prinselea, ca zbenguiala celor doi câini maidanezi care m-au urmat pe plajă, până la baldachin. Cerul s-a luminat puţin, câţiva nori plutesc decorativ, la orizont e o pată gri-albăstruie. În stânga pluteşte o barcă cu trei pescari, lin şi drept. Încet, încet, o ia către locul de unde ar rebui să răsară soarele. Dar oare mai răsare? Pe cer au apărut câteva linii. Una e lată, albicioasă, ca urma de laptelui pe care l-am vărsat azi-noapte pe masă. Alta e ca un brâu pufos, în care aş vrea să îmi afund capul cu totul. În câteva minute, alte drepte de foc brăzdează cerul, puţin mai în dreapta. Pescăruşi zboară printre ele ţipând, nepăsători, sau poate înfometaţi.

Lumina e egală, pare că nimic nu se va mai schimba vreodată. Sub scândurile baldachinului s-a cuibărit un câine miţos. Mă ridic şi fac câţiva paşi. Aerul e atât de sărat, încât parcă îl simt pe limbă. Pantofii mi se afundă în nisipul ud. Păşesc printre algele murdare. Găsesc o cochilie răsucită, spartă, apoi alta. În sfârşit, una întreagă. Sunt norocoasă. Buzunarul îmi zornăie, la fel ca lanţul de la gâtul lui. Gâtul lui din care ieşea, proeminentă, o venă. „Eu ţin la tine, chiar ţin, dar uneori avem nevoie de altceva. Avem nevoie de diversitate. Nu?” Un zâmbet strâmb şi o replică cretină: „Nu ştiu, n-am fost niciodată bărbat.” Apoi gurile noastre căscate, vena albastră din grumazul lui, cuta mea dintre sprâncene, care mă face să par bătrână, şi ţipetele noastre, palma lui strângându-mi spasmodic braţul, uşa camerei trântită. Tăcere.

Inspir aerul umed şi lipicios, cu miros de alge. Inspir până mă dor plămânii. Vreau să mă doară, vreau să-i simt. Mă întorc la baldachinul meu. Câinele zdrenţăros, care s-a ţinut după mine la fiecare pas, se culcă leneş. Ridic ochii şi văd miracolul: prin găurile norului de forma unei hărţi răzbat câteva puncte roşii, ca şi cum nişte copii poznaşi s-ar juca cu laserele.

Pun mâna pe telefon şi îl ridic în dreptul ochilor: clic. O pată roşie, incandescentă, se vede prin crăpătura lărgită a norului. Din dreapta aud voci şi râsete.

Mă apropii. Câţiva adolescenţi îşi trec, din mână în mână, o sticlă pe trei sferturi goală. Sunt desculţi, dar au hanorace colorate şi eşarfe vesele la gât.

– N-ai coaie să încerci!, spune o fată frumuşică, cu o claie de păr şaten, în care sunt împletite codiţe multicolore.

– Dă-i pace, nu vezi că nu-i în stare?, replică un băiat cu o bărbuţă blonzie, rară.

– Mă bag, să mor io!, răcneşte cel mai scund dintre ei, un tip al cărui trup firav, bronzat, se dezvăluie pe măsură ce băiatul îşi smulge hainele rând pe rând. Îl văd alergând spre mare, marea vuieşte, băiatul se avântă în valuri, urlă dement, dar nu se opreşte, nu se gândeşte, îşi agită braţele, soarele îl aşteaptă, e doar un punct negru pe suprafaţa apei, valul îl acoperă, punctul are culoarea mării.

– Hai, Pefi, eşti tare! Dă-i înainte, nu te lăsa!, strigă tipul cu bărbuţă.

– Unde e? Nu-l văd, spune fata.

Dar un al treilea tip, un vlăjgan care până acum a tăcut, ţinându-se departe de jocurile prietenilor săi, e deja în mijlocul valurilor. Înoată cu forţă, din când în când se ridică la suprafaţă şi priveşte în jur, nu ştie încotro s-o apuce, valurile vin unul după altul şi apa străluceşte. Nu, moartea nu are nimic fascinant, îmi spun,  şi chiar atunci văd cum aproape de punctul energic apare un alt punct, mai mic, dar la fel de tuciuriu, care de abia se poate menţine la suprafaţa apei. Vlăjganul îl apucă pe băiatul pirpiriu cu un braţ de după mijloc şi îl scoate pe mal. Pefi, cu apa şiroindu-i pe trup, se trânteşte pe nisip, cu ochii închişi. Pieptul scheletic i se umflă şi hohote spasmodice îi ies din gîtlej. Fata cu coamă şatenă fuge spre el, îşi dezbracă hanoracul cu un gest repezit şi îi acoperă  trupul cu el.

Mă întorc şi fac câţiva paşi. „Hello, I love you, won’t you tell me your name/ Hello, I love you, let me jump in your game”. Se aude muzică din barul de lângă panoul cu Plaja de Carte. Îmi scot pantofii albi, sport şi şosetele din bumbac. Îndes ciorapii în pantofi şi ţin încălţările în mâna stângă. Apa mării plescăie sub tălpile mele. Pare că ia foc. E o cărare care mă cheamă, cu viclenie, să am încredere şi să păşesc pe apă, până când ajung la soare. Norul are contururi oranj. În jur, raze vizibile, ca şi cum Doamne-Doamne s-ar juca cu culorile. Întotdeauna mi L-am închipuit aşa, ca un mănunchi de raze căzute din spatele unui nor.

Pe plajă vine spre mine cineva. E un tip bronzat, cu plete cârlionţate, înalt, bine făcut, un soi de Banderas cam murdar, buhăit şi cu ochii mici de mahmureală. Nu-mi pot lua privirea de la el.

– Bună dimineaţa. Se opreşte şi mă priveşte lung, buimac. Ai o ţigară?

– Neaţa. Nu am. Nu fumez, din păcate.

Are ochii de culoarea algelor. În colţul din dreapta buzelor i se conturează un început de zîmbet. Strâng pumnul şi mă forţez să spun ce-mi trece prin minte:

– Cred că au deschis deja la Bibi. Îţi fac cinste cu un pachet de ţigări. Cu condiţia să mă înveţi şi pe mine să fumez.

(Anca Goja)