Credit foto: Radu Suciu

Spunea mereu că vrea să lase ceva în urma lui. Că e un om al reformelor, un om al secolului XXI, al progresului. Mai avea puţini ani până la pensie şi era văduv. Îl chema Borcan şi era şef de scară.

De când fusese ales, implementa proiect după proiect. Aşa-i plăcea să spună, învăţase cuvintele acestea de la televizor – se uita mereu pe canalele de ştiri – şi le folosea cu orice ocazie. Adusese o femeie de serviciu nouă, care făcea curăţenie pe scară o dată pe săptămână. Borcan verifica în fiecare vineri dimineaţa ca locatarii să fi lăsat în faţa uşii câte o sticlă cu apă, pe care femeia o folosea pentru spălatul scărilor. Când vedea vreun vecin mergând cu sacii de gunoi la container, verifica dacă mizeria e împărită pe categorii: peturile la peturi, sticlele la sticle, gunoiul menajer separat. Pe cei care aveau câini îi urmărea prin cartier, să vadă dacă strâng mizeria şi o aruncă la coş. Nesimţiţii aveau numele trecute pe o coală A4, scoasă la imprimantă şi afişată în scara blocului, deasupra cutiilor poştale, ca să se înveţe minte. „Eu sunt un vânător”, obişnuia să spună, „iar voi sunteţi vânatul. Cum daţi dovadă de slăbiciune, cum haţ! v-am prins şi v-am taxat. Singura voastră şansă este să fiţi competitivi.” Pe Laci, un medic veterinar care îşi deschisese un petshop la parterul blocului, îl obliga să îşi spele uşa şi geamurile din două în două săptămâni. „Tu eşti cartea de vizită a scării noastre”, îi spunea, iar Laci se simţea important.

Lui Borcan îi plăcea ordinea. Totul trebuia să fie ţinut sub control. De aceea, cam o dată la doi ani tăia arborele de Paulownia care creştea în micul pătrat de pământ pe care i-l lăsaseră la dispoziţia atunci când betonaseră suprafaţa din faţa scării. Când se făcea mare, arborele îşi împingea rădăcinile până când betonul se brăzda de crăpături lungi. Atunci, Borcan înjura, îşi lua drujba şi tăia copacul. Dar, în foarte scurt timp, creşteau lăstari noi, care se dezvoltau văzând cu ochii. Astfel că tăiatul copacului din faţa blocului a devenit un fel de ritual pus în scenă de Borcan, la care asistau, ovaţionând, toţi locatarii scării de bloc.

Era una dintre puţinele ocazii când între ei exista consens. Majoritatea măsurilor lui Borcan erau criticate, iar vecinii cârcoteau cu privire la setea lui de putere. Singurul motiv pentru care i se mai supuneau era teama de a apărea la avizierul scării. Doar Maricica, vecina divorţată de la patru, lăuda fiecare iniţiativă a şefului de scară, participa la toate activităţile şi îi vorbea mieros, ţuguindu-şi buzele rujate.

Într-o zi de septembrie, o furtună puternică a lovit oraşul. Bucăţi de ondulină au zburat de pe acoperiş pe trotuarul din faţa blocului şi crengile copacilor s-au rupt. Nici nu s-a terminat bine furtuna, că Borcan umbla din uşă în uşă, convocându-i urgent pe toţi locatarii la curăţenie. Apoi a coborât în faţa blocului cu un tabel pe care erau trecute numele tuturor locatarilor şi a făcut prezenţa, punându-i pe toţi să semneze. Numele celor care au lipsit au fost afişate în holul scării, iar alături, scris cu cariocă roşie, era cuvântul „Ruşine!”. Borcan a dat startul curăţeniei, culegând bucăţile cele mai mari, pentru a da un exemplu. Cei mai mulţi dintre vecini, însă, au stat degeaba, pentru că stricăciunile nu erau chiar atât de mari şi nu era destul de lucru pentru toată lumea.

În luna noiembrie, Borcan a lansat concursul „Cea mai frumoasă fereastră”. Voia să i se ducă vestea în tot cartierul. Premiul era publicarea numelui câştigătorului la avizier, alături de un text în care să se sublinieze faptul că locatarul respectiv este un om de ispravă, care face cinste comunităţii în care trăieşte. De voie, de nevoie, vecinii şi-au împodobit geamurile cu beculeţe, cu Moşi Crăciuni, cu ghivece cu orhidee. Notarea locatarilor de la parter şi de la etajul întâi era simplă, însă pe cei de la etajele superioare Borcan a trebuit să îi viziteze acasă. Maricica, vecina de la patru, a pus în geam o inimă mare de carton, pe conturul căreia a lipit cu scotch o instalaţie de brad. Într-o vineri după-amiază, vecina de la trei, o pensionară gureşă şi cu faţa ascuţită, l-a văzut pe Borcan urcând un etaj mai sus. Din declaraţiile ei, se pare că şeful de scară ar fi bătut la uşa Maricicăi, şi-ar fi anunţat scopul vizitei – verificarea ferestrei -, ar fi intrat înăutru şi ar fi ieşit, zâmbitor, exact după o oră şi un sfert. A doua zi, dacă cineva ar fi privit inimioara din geam de aproape, ar fi observat că pe ea au fost lipite două fotografii: una a Maricicăi, făcută imediat după ce ieşise de la coafor, şi una a lui Borcan gesticulând, care fusese făcută de Maricica în timpul desfăşurării unui proiect. Cei care au stat ulterior de vorbă cu Maricica au putut-o auzi de mai multe ori mărturisind că, dacă i s-ar cere să se autocaracterizeze printr-un singur cuvânt, ar spune despre sine că este o vânătoreasă.

(Anca Goja)