Credit foto: Radu Suciu

Bunicii mei au murit de curând, aşa că m-am mutat în casa lor. Mai multă linişte, mai multă verdeaţă şi loc de zburdat pentru Brena, labradorul meu. Un mic paradis.

L-am regăsit pe domnul Isopescu, vecinul de vizavi, pe care îl ştiam din copilărie. A avut mereu un porc mare şi alb, pe care îl plimba într-un fel de lesă făcută dintr-o frânghie, şi îl ducea în locurile unde creştea cel mai bun troscoţel. Desigur, porcul nu a fost mereu acelaşi, însă toate generaţiile purtau un singur nume: Ghiţă.

Tot peste drum, dar cu o casă mai jos, a stat „femeia cu mâna ruptă”. Era ciudat cum îi rămăsese numele acesta după atâţia şi atâţia ani, când ea, probabil, avusese handicapul respectiv doar timp de câteva săptămâni. Femeia cu mâna ruptă avusese cei mai frumoşi trandafiri de pe toată strada. Acum, trandafirii nu mai erau la fel de frumoşi. Casa a cumpărat-o domnul Stanciu, despre care nu ştiam nimic, decât că nu avea niciun animal în ogradă.

Am chemat nişte meşteri să repare acoperişul, avea o spărtură şi mă temeam să nu plouă în pod. În timp ce ei lucrau, l-am zărit pe domnul Isopescu ceva mai încolo, în curtea căminului cultural.

-N-aţi renunţat la Ghiţă, îi zâmbesc nostalgică.

-N-aş putea, Ghiţă e cel mai bun prieten al meu. E foarte deştept, mi-a spus, şi, ca să mi-o demonstreze, i-a comandat apăsat: „Ghiţă, culcat!”. Şi porcul s-a lăsat, greoi, jos, mestecând în continuare mănunchiul de troscoţel proaspăt care îi atârna din gură. La auzul cuvintelor magice, Brena s-a culcat şi ea, şi pe noi n-a bufnit râsul. M-am uitat la domnul Isopescu: timpul nu l-a cruţat, pielea aproape transparentă era plină de pete maronii. Am dat mâna cu el şi, văzându-i degetele groase, rozalii şi îmbrăcate într-o piele mult prea largă, m-a inundat un sentiment de milă.

De peste drum m-a strigat domnul Stanciu. Tocmai a venit de la borcut, mi-a spus că nu e grozav, aproape apă chioară. I-am replicat că pe vremuri era mult mai bun, şi că cel mai gustos şi mai sifonat era în perioadele secetoase, dar atunci exista riscul să nu mai prinzi, mai ales cu cozile la pompă pe care le-am văzut în ultimii ani.

-În rest, mai bine beţi vin!, i-am spus, şi domnul Stanciu a slobozit un hohot gros de râs.

Seara am mers până în curtea căminului cultural, să caut nuci verzi. Copacul era neschimbat, gros cât un om şi dădea nuci bune, pe care nu le revendicau decât copiii vecinilor. Am auzit nişte sunete slabe şi sub nuc, surpriză! Trei căţei, albi cu pete negre şi maron. Nu păreau de rasă, erau mici cât doi pumni de-ai mei fiecare şi se împingeau unul în altul, căutând căldură şi siguranţă. Voiam să îi ajut, dar mă temeam să-i duc la mine în curte, să nu cumva să aibă paraziţi sau boli şi să o îmbolnăvească pe Brena. Aşa că am adus o pătură veche şi i-am mutat pe treptele căminului. Le-am amenajat un culcuş, apoi am găsit un castron, am încălzit nişte lapte, în care am înmuiat nişte pâine şi nişte boabe de-ale Brenei. S-au repezit la mâncare ca disperaţi, au mâncat fără să respire şi urgent au terminat tot din castron. L-am umplut încă o dată, scena s-a repetat, dar cei trei flămânzi nu au mai reuşit să termine tot din farfurie. L-am luat pe unul în braţe, arăta ca o sarma mişcătoare, burta părea să-i pocnească, era adorabil. M-am gândit ca a doua zi să sun la o asociaţie de protecţie a animalelor, să găsim împreună o soluţie.

L-am văzut pe domnul Stanciu stând în poartă. Mi-a strigat că numai câinii lipseau de acolo, să-i intre lui în gospodărie. Am dat din mână a lehamite, aveam să-i explic altădată. Am aranjat căţeii în culcuşul lor şi am intrat în casă. Aş fi dormit cu ei în noaptea asta, dacă aş fi putut.

A doua zi dimineaţă am mers ţintă la căţei, cu un ibric de lapte cald, pâine şi boabe. Am găsit pătura goală şi atunci am înţeles totul.

(Anca Goja)