Trag din paiul scufundat parţial în cana cu inimioară. Măslinele se opresc în vârful paiului şi romul refuză să urce, cuminte, până în gura mea însetată. Mă ridic cu greu de pe canapea, mă îndrept şovăitoare spre dulapul cu surprize şi găsesc ultima pastilă. Arunc paiul şi o beau. Cât pe ce să mă înec cu o măslină.

Pun piesa de la început şi trag draperia. Întunericul îmi face bine. Încep să mă unduiesc pe ritmurile obsedante. „Love my way, it’s a new road/I follow where my mind goes (…)/ There’s emptiness behind their eyes, dust in all their hearts/ They just want to steal us all and take us all apart”… Tipul ăsta cântă despre mine, e clar. De unde ştie? În fine, Raul are mulţi prieteni. Cine ştie cui a povestit. Aş fuma ceva acum. Uneori regret că m-am lăsat. Merg la dulapul cu surprize şi, ascunse bine printre haine, găsesc câteva ţigări proaste. Sunt şi păduchii de pe plante buni la ceva, îmi zic, şi îmi aprind una. Mă înec şi tuşesc să-mi iasă sufletul. Apoi vomit peste mâncarea motanului. Sorry, Pisi.

Pun piesa de la început. De ce dracu nu mi-am cumpărat nişte boxe ca lumea? Laptopul ăsta e de căcat, şi radioul bunicii se auzea mai tare. „There’s an army on the dance floor/ It’s a fashion with a gun, my love/In a room without a door/

A kiss is not enough”. Ţin sticla la gură, cu capul în jos, şi suflu bulbuci în lichidul arzător. Aş vrea să intru în sticlă cu totul, iar mâine dimineaţă lumea să se întrebe unde am dispărut. Mai ales Raul. Ar suferi, măcar puţin?

Pun piesa de la început, apoi îmi schimb bluza cu una neagră, cu paiete, şi îmi iau pantalonii de piele. Cizme, geacă, geantă, cheie, sticlă. Pa, Pisi.

O iau printre blocuri şi ajung în centru. Gândesc fiecare pas pe care-l fac, stâng, drept, stâng, drept, stâng. Ridic nasul şi văd o armată de poliţişti agitaţi. Fuck, tocmai acum v-aţi găsit. Aud sute de voci care strigă „hoţii, hoţii!”, nu pot să trec printre ei, e prea periculos, o iau pe lângă ziduri, e bine că mă pot sprijini, mâna stângă strânge gâtul sticlei din geantă, scrutez mulţimea, dar Raul nu e nicăieri, să-l ia dracu’ de dobitoc, mi-e greaţă.

Mă refugiez în parc. Se lasă seara, luminile strălucesc în bălţi. Sau sunt eu praf şi văd romantisme peste tot. Sug din sticlă, îmi aprind o ţigară, de data asta parcă e mai bine. „Love my way, it’s a new road, I follow where my mind goes…”

– Dă-mi şi mie o gură, zice o voce guturală, ieşită nu ştiu cum dintr-un trup prea subţire.

Îi întind sticla. Se aşază lângă mine.

– Ai şi o ţigară?

Scot ultima ţigară din pachet şi i-o întind.

– O zi proastă? mă întreabă.

– Nu mai proastă decât altele. Doar că azi am conştientizat că viaţa e de căcat, răspund.

– Ştiu ce zici. Viaţă de căcat. Se duce totul naibii. Numai extratereştrii ne-ar mai putea salva, zice, trăgând din ţigară.

– Crezi în extratereştri?

– Universul e atât de mare şi cunoaştem atât de puţin din el, încât e practic imposibil să nu existe şi alte forme de viaţă. Doar că şmecherii ăştia care conduc lumea vor să ţină totul secret. Într-o zi ne vom trezi cu ei aici.

– Cu cine?, întreb, confuză.

– Cu extratereştrii. Nu mai e mult până atunci.

Îi las sticla şi plec clătinându-mă.

– Merci, scumpo!, îmi strigă, în timp ce mă îndrept spre marginea parcului. Sau cel puţin aşa îmi propun. Pe străzi e lume puţină. Cercetez fiecare figură în parte. Aş muri să trec pe lângă Raul şi să nu-l recunosc.

Din La Boheme se aude un ritm obsedant. Muzică românească, cu beaturi şi versuri  multe, de-alea : „Pictez pe pereţi balene-n mintea mea/ Plăcerea mea de-a fi bolnav n-o pot elimina prin vomă”. Deschid uşa fără să mai stau pe gânduri. Trec prin hol, îmi las haina şi intru într-o încăpere rotundă. O mulţime de capete verzi, oameni cu dinţi strălucitori ca de platină, mâini ridicate în aer, şi o lumină verde, scăldată în fum. De parcă o navă extraterestră ar pluti deasupra sălii, gata să ne salveze pe toţi.

Mă aşez pe un taburet, la bar, şi comand tequilla. O dau peste cap şi mai cer una. Scrutez ringul de dans. Raul nu e nici aici. Lângă mine se aşază un moş. De unde naiba a mai apărut şi ăsta? Are la gât un aparat foto care pare scump. Click, click.

– ’Te-n puii mei, lasă-mă-n pace sau te reclam.

– Stai cuminte, n-am vrut să te supăr. Eşti foarte frumoasă.

– Nu-s frumoasă, îs beată.

– Bine, le şterg, dacă vrei.

– Vreau.

– Ce bei?

– Orice. Ai o ţigară?

Îmi întinde o ţigară. Iau încă un pahar cu tequilla şi ies să fumez. Moşul vine după mine. Aerul rece îmi face bine. Îmi sprijin capul de zid şi închid ochii. Simt o mână mângâindu-mi părul, apoi obrazul, apoi un deget plimbându-mi-se pe buze. Văd o pereche de ochi privindu-mă fix, sunt ochii verzi ai lui Raul, îmi vâr limba în gura lui, adânc, total. Îi caut chica bogată şi simt doar un păr subţire, rar şi uns. Moşul e tupeist.

Mai trag un fum şi intru înapoi. Cer încă o tequilla şi urc pe ringul de dans. Lumina verde mă scaldă în răceala ei binefăcătoare. „Nu mai e mult până atunci”, îmi răsună în urechi vocea vagabondului, în timp ce dau din cap şi îmi unduiesc trupul. Închid ochii şi mă pierd pe ritmurile sacadate. Versurile mi se înghesuie în minte, înţeleg doar cuvinte disparate, „îndopaţi cu alcool”, „strada”, „viitorul e atât de luminos”, „margine de mlaştină”, „coşciug”, „ecranul este stins”, „nu-i lopată, e o vâslă şi înfige-mi-o-n mormânt”.

Deschid ochii pentru o clipă şi îl văd urmărindu-mă. Nu l-au luat nici pe el extratereştrii. Buhăit, cu paharul în mână şi aparatul foto la gât, arată ca un cioclu evaluându-şi următorul cadavru.

Plec. Când trec prin hol, îmi recuperez haina. Răceala nopţii mă loveşte direct în faţă. Cioclul apare lângă mine.

– Unde stai?, mă întreabă.

Nu-i răspund. O iau înainte pe strada luminată de vitrinele magazinelor. E pustiu. La primul non-stop, se opreşte şi cumpără două beri la cutie. Vorbeşte întruna despre fotografi celebri, despre compoziţii şi tipuri de lumină, despre diafragme şi developat. Apoi, brusc:

– Aş vrea să te pozez nud.

Întotdeauna mi-am dorit să pozez nud. Dar niciodată nu s-a ivit momentul potrivit. Raul mi-a făcut nişte poze goală, dar nu erau artistice. El n-are simţ estetic, e un ţăran. Mintea începe să mi se clarifice. Mă întreb cine o fi bătrânul ăsta de lângă mine şi cum s-a lipit aşa de mine.

Tac. Mă ia de mână. Mergem câţiva paşi, apoi îmi presează palma de fermoarul pantalonilor lui. Scot berea din buzunar, o desfac şi o beau gâlgâind.

(Anca Goja)