Ne hotărâserăm să sărbătorim cea de-a cincizecea aniversare la mare.

În prima zi când am ajuns pe plajă, era soare, mult soare. Marea părea o clătită cu puţină frişcă şi în jur nu era multă lume. Trei domnişoare vesele vorbeau la un singur telefon, umplând întreaga plajă cu râsul lor. Un tată tânăr şi puţin absent se juca cu copilul lui în nisip. O doamnă prezentabilă citea o carte stând în picioare, probabil ca să se bronzeze uniform. Din când în când intra în apă doar până la genunchi. Soţia mea se afundase iar într-unul dintre romanele ei de dragoste. Niciodată nu-i plăcuse să înfrunte realitatea.

Dar în timp ce stăteam lungit la soare, încercând să absorb cu fiecare celulă energia soarelui, ca o plantă care creşte văzând cu ochii, am observat un bărbat. Un bărbat tânăr, mai degrabă slab, cu fesele bine conturate de slipul negru, şi cu doar o palmă de păr pe coşul pieptului. Dar nu detaliile acestea mi-au atras atenția în primă instanţă, de fapt le-am observat mult mai târziu. Privirea lui avea ceva ca de pe altă lume, ca şi cum locul lui nu ar fi fost aici. Privirea lui, privirea mea. Am vrut chiar să mă apropii de el, să îl întreb ceva, nu ştiu, cu ce echipă de fotbal ţine sau de unde şi-a cumpărat slipul, dar soţia mea era ca lipită de şezlong, iar eu nu voiam să risc.

L-am urmărit zile întregi în timp ce mă prefăceam adormit pe nisip. Era tot mai bronzat, arăta din ce în ce mai bine. Dar avea mereu aceeaşi privire de băieţel rătăcit întâmplător printre oamenii normali. Iar într-o zi l-am văzut izbucnind în plâns. Îl priveam bulversat, uimit şi îndurerat şi aş fi vrut să îl îmbrăţişez, dar eram ca paralizat. Atunci soţia mea a închis cartea şi mi-a aruncat o privire lungă şi am înţeles că urma să plecăm acasă.

(Anca Goja)