A fost odată ca niciodată, într-un ţinut îndepărtat, un regat atât de mic, încât nu era desenat pe nicio hartă. Regele era singur, căci regina murise de tânără, dar avea o fiică, pe care o îndrăgea ca pe lumina ochilor săi. Prinţesa Lala, căci aşa o chema, nu avea suflet rău, dar era mereu pusă pe harţă şi, orice ar fi făcut curtenii şi slugile, nu-i puteau intra în voie. La curte se vorbea că Lala suferea din pricina faptului că avea câteva cusururi, nepotrivite pentru o prinţesă. De altfel, pe la colţuri i se spunea Rinocerul, din pricina pielii ei aspre, ca de animal. Prinţesa nu era urâtă, dar părul ei de culoarea castanei era atât de creţ şi încâlcit, încât arăta ca o claie răvăşită, iar dacă servitoarele încercau să i-l descâlcească, Lala ţipa şi blestema de se speriau fiarele care sălăşluiau în pădurea de lângă palat.

Într-o zi, doica i-a adus Lalei o bocceluţă plină cu nişte bucăţi ca din seu colorat. I-a spus că sunt săpunuri şi că ar fi bine să le folosească la îmbăiere. Zis şi făcut. O servitoare i-a pregătit prinţesei butoiul cu apă caldă, iar prinţesa a desfăcut primul săpun, învârtit în foaie de papirus, frumos ornată cu desene misterioase. Odaia s-a umplut de un parfum minunat, ca şi cum regele ar fi ordonat să se aducă în palat întreaga pajişte înflorită de pe vârful muntelui de dincolo de pădure, unde nu oricine putea să ajungă. Lala a muiat săpunul în apă şi a început să îşi frece cu el pielea, şi era atât de plăcut, încât prinţesa n-ar mai fi vrut să iasă din butoi până la sfârşitul vieţii. Dar după o vreme apa prinse a se răci, şi prinţesa n-a avut încotro, numai să se şteargă şi să îşi îmbrace rochia din brocart. De atunci, nu a trecut o zi fără ca prinţesa să se îmbăieze. De abia aştepta să se aprindă stelele pe cer, ca să îi ceară servitoarei să încălzească apă şi să o toarne în butoi.

După o vreme, doica i-a spus Lalei că jos, la poartă, se afla din nou negustorul care vindea săpunuri. Prinţesa a coborât într-un suflet şi le-a strigat soldaţior să îl lase pe negustor să intre. Acesta a făcut o plecăciune şi a spus:

-Mă numesc Savonus şi vin de peste mări şi ţări, pentru a vă aduce cele mai minunate săpunuri care există pe faţa pământului. Dacă Delicateţea Voastră îmi permite, aş vrea să vă explic câtă nevoie are un cap încoronat de aceste săpunuri care, deşi par simple bucăţi de seu parfumat, sunt mult mai mult decât atât.

Lala l-a poftit pe Savonus în palat şi l-a condus în iatacul său. A umplut o cupă de argint cu o licoare fierbinte şi parfumată, de culoare închisă, şi i-a oferit-o negustorului. Acesta, după ce a adulmecat aburii ce se ridicau din pocal, a sorbit o înghiţitură şi s-a pus pe povestit. Aşa a aflat Lala că negustorul învăţase arta de a face săpun de la un vrăjitor, care între timp murise, la vârsta de 382 de ani. Vrăjitorul şi tânărul trăiseră într-o casă care pentru străini părea o cocioabă, doar ei doi puteau să vadă că era, de fapt, un palat de cleştar, în care mesele erau mereu îmbelşugate şi paturile – cele mai moi din tot ţinutul. Vrăjitorul învârtea mereu într-o strachină uriaşă în care fierbea numai el ştia ce; cunoştea o mulţime de reţete, şi, înainte de a muri, pe toate i le-a încredinţat lui Savonus, singurul lui ucenic. În timp ce vorbea, negustorul o sorbea din ochi pe prinţesă, căci aceasta avea acum o piele roză şi fină ca mătasea, de îţi venea s-o mănânci, nu alta. Văzându-se admirată, Lala era numai lapte şi miere, zâmbea tot timpul şi se îmbujora, de parcă demonul care sălăşluise într-ânsa ar fi murit din pricina prea marii bucurii. Prinţesa a mai cumpărat câteva săpunuri şi, pe lângă galbeni, i-a oferit lui Savonus o bocceluţă plină cu praf negru, din care să-şi facă o licoare din aceea delicioasă, care îi plăcea atât de mult. Tânărul era uluit că, deşi umblase mult prin lume, nu întâlnise nicăieri ceva asemănător, o băutură care ascute mintea şi îndeamnă la vorbă lungă. Drept răsplată, Savonus i-a dat prinţesei în dar un săpun special, care descâlcea părul şi făcea buclele să curgă frumos pe umeri.

În timp ce povesteau ei şi se simţeau bine, prinzând tot mai mult drag unul de celălalt, în iatac a dat buzna regele, fără ca măcar să bată la uşă cu sceptrul, cum făcea de obicei. Când l-a zărit pe Savonus, a tunat şi a fulgerat. I-a spus tânărului negustor că va pune slugile să îl arunce într-una din cuştile unde regele ţinea mai multe specii de balaur, căci era colecţionar. Însă prinţesa s-a jurat că, dacă aşa ceva s-ar întâmpla, chiar ea ar intra noaptea în cuşca celui mai fioros balaur, oferindu-i-se drept hrană, căci nu ar mai avea motive să trăiască. Auzind asta, regele s-a înduplecat şi i-a spus lui Savonus să facă bine să plece încotro o vedea cu ochii, numai să nu-l mai prindă în regat.

Şi a plecat tânărul. Prinţesa Lala a rămas singură, şi zi de zi, noapte de noapte, ceas de ceas vărsa lacrimi amare de dorul lui Savonus. După o vreme, pielea din jurul ochilor începu a i se încreţi de la atâtea lacrimi. Între timp, Lala colinda pădurea care înconjura palatul, în speranţa că Savonus îi va ieşi în cale. Dar tânărul, care se speriase de blestemele regelui, se făcuse nevăzut.

Într-o dimineaţă, când doica o trezi, Lala se privi în oglindă şi se sperie. Săpunurile se terminaseră de mult, pielea îi era aspră şi încreţită, părul arăta de parcă o armată întreagă se luptase printre şuviţele ei. Atunci, prinţesa s-a dus la tatăl său, i-a sărit în braţe şi a plâns atât, încât mantia de catifea a regelui, cusută cu fir de aur, a trebuit să fie stoarsă de spălătoresele de la palat şi atârnată pe sfoară, la uscat. Într-un final, ea i-a cerut regelui să facă ce-o face, dar să-i aducă pe cineva care să-i redea frumuseţea, fie el vrăjitor sau preot, şi, aceluia care va reuşi s-o facă frumoasă la loc, îi va îndeplini orice dorinţă.

Au început să se perinde pe la palat zeci de vrăjitori, unii mai urâţi ca noaptea, alţii mai înspăimântători decât o molimă, dar niciunul nu a reuşit să îi redea frumuseţea prinţesei. Veneau şi asceţi palizi, care răspândeau un miros vag de sudoare şi ale căror ciolane împungeau pielea, de parcă ar fi vrut să iasă afară, la lumină. Într-o zi, a apărut la palat un bătrân cu barba albă, lungă până la genunchi, care purta plete argintii şi pe cap o pălărie ciudată, plină de petice colorate. Avea o mantie veche şi ruptă şi pe umăr o desagă. Acesta a cerut să fie primit de prinţesă şi de rege şi în faţa lor a spus, cu voce gâjâită, că poate să o facă pe tânără mai frumoasă ca oricând. Atunci regele a întrebat ce ar vrea în schimb, iar el a cerut mâna prinţesei şi secretul licorii fermecate pe care o beau cei mai de seamă oaspeţi ai palatului.

Dintr-o dată, prinţesa s-a luminat la faţă, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva plăcut. Vrăjitorul a scos din desagă nişte pacheţele cu săpunuri şi i-a arătat prinţesei cum se foloseşte fiecare. Cu unele trebuia să-şi spele corpul, cu altele părul, iar cu nişte alifii trebuia să se ungă pe faţă în fiecare zi, la apusul şi la răsăritul soarelui.

Zis şi făcut. Prinţesa s-a închis în iatac şi toată ziua bună ziua nu făcea decât să se spele şi să se ungă cu alifii, în faţa oglinzii. Între timp, vrăjitorul a rămas la palat, ţinând-o tot într-o petrecere, cu mese îmbelşugate şi menestreli, cu vin şi valuri de licoare aromată.

Într-o seară, când luna deja îşi schimbase total înfăţişarea, regele a organizat la palat un mare bal, la care a avut invitaţi din toate ţinuturile vecine. A fost chemat şi vrăjitorul. La miezul nopţii, în mijlocul mulţimii a apărut o fată frumoasă de-ţi lua ochii, cu părul numai bucle şi cu pielea ca o petală de trandafir. În timp ce toţi curtenii şi invitaţii fluierau de uimire, fata, care strălucea într-o rochie cu diamante, s-a dus direct la vrăjitor, şi-a înlănţuit braţele pe după gâtul lui şi l-a sărutat pe gură. În acel moment, vrăjitorul s-a transformat într-un tânăr simpatic, care era chiar negustorul de săpunuri. Şi-a aruncat pălăria peticită cât colo, a strâns-o pe prinţesă în braţe şi a învârtit-o de trei ori, în aplauzele curtenilor. Regele, când a văzut păţania, s-a făcut roşu de mânie, dar apoi prinţesa i-a dat şi lui un pupic pe obrazul neras şi i-a mai venit inima la loc. Balul s-a transformat în nuntă, iar în timp ce dansau, Lala i-a spus lui Savonus tot ce ştia despre cultivarea boabelor care, odată fierte, se transformau în licoarea aromată. Nunta a durat trei zile şi trei nopţi, după care tinerii însurăţei au dormit alte trei zile şi trei nopţi, pentru că îi dureau toate oscioarele de la atâta dans. Apoi le-au spus slugilor să le pună nişte merinde, bocceaua cu săpunuri şi alifii şi o parte din zestrea fetii, şi-au ales doi bidivii, cei mai aprigi pe care i-au găsit, şi au purces la drum.

De atunci nu li s-a mai ştiut de urmă, însă o ghicitoare care a trecut pe la curte i-a văzut în globul ei de sticlă. Lala şi Savonus stăteau tolăniţi la soare pe nişte scaune ciudate, alungite, poleite cu aur. Purtau numai nişte cârpe mici, şi beau din pocaluri o licoare neagră. Ceva mai încolo, o mulţime de slugi negricioase, cu dinţi strălucitori şi haine colorate, şi cu capul înfăşurat în cârpe, culegeau din nişte tufe fructe mărunte, pe care le strângeau în coşuri mari în timp ce cântau nişte melodii într-o limbă necunoscută. Ghicitoarea nu a putut să-i spună regelui unde era ţinutul acela, dar s-a mai uitat o dată în globul de sticlă şi a aflat că prinţesa Lala şi negustorul Savonus urmau să trăiască fericiţi până către zilele noastre, căci licoarea pe care o beau făcea nu numai mintea ascuţită, ci şi inima puternică. Şi a mai spus ghicitoarea că negustori din toată lumea se perindau pe la castelul Lalei şi al lui Savonus, şi toţi îşi dădeau aurul pentru niscaiva praf negru, magic şi pentru nişte săpunuri care le aducea celor care le foloseau tinereţe fără bătrâneţe. Astfel că vistieria celor doi eroi ai noştri se umplea pe zi ce trecea, şi în curând ei îşi vor fi cumpărat un mic regat, iar supuşii lor îi vor fi îndrăgit nespus, căci vor fi primit şi ei îndeajuns pentru munca lor.

Ş-am încălecat pe-o castană, şi v-am spus o minciună babană; ş-am încălecat pe-o gămălie, şi totul nu este decât o mare nebunie.

(Anca Goja)