Anda a auzit strigătele mamei ca prin vis. Stătea în pat, acoperită cu o plapumă groasă şi o pătură verde-crud, adâncită în lectura unei cărţi.

– Uite-i cum intră ca la ei acasă! Fă ceva, nu vezi că sunt deja în mijlocul casei? Sunt culmea, nici măcar nu au bătut la uşă.

Maria era în bucătărie şi striga, aparent, la bărbatu-său, dar el nu era nicăieri. Era panicată. Lătratul câinelui aproape îi acoperea vocea.

Anda a lăsat cartea deoparte. Trebuia să facă ceva. Se gândea că în hol a intrat câinele care se pripăşise pe lângă casa lor în urmă cu câteva săptămâni. Îi dăduseră numele Negruţ şi începuseră să îl hrănească, pentru că arăta ca un schelet şi tremura din tot corpul de slăbiciune şi de frig. Anda nu înţelegea de ce e maică-sa nu se duce, pur şi simplu, în hol, să dea câinele afară. Negruţ nu avea voie să intre în casă, acolo era teritoriul lui Argus, Beagle-ul pe care îl cumpăraseră în urmă cu exact un an, pe când era doar cât pumnul lui Mircea.

Anda şi-a tras în picioare papucii de casă şi a deschis uşa cu geam dintre cameră şi bucătărie. Maică-sa stătea lipită cu fundul de chiuvetă şi striga încontinuu aceleaşi cuvinte pline de indignare. Argus se agita în dreapta, lângă uşa cu geam dintre bucătărie şi hol şi lătra asurzitor. În stânga, uşa băii era întredeschisă, iar taică-său stătea pe veceu. În hol, Anda a văzut un bărbat în sutană, secondat de un altul, la fel de înalt, îmbrăcat în negru. Preotul avea într-o mână o cruce de argint și în cealaltă un buchet de busuioc, cu care stropea de zor pereţii. S-a apropiat de uşă, cu gândul să intre în bucătărie. De partea cealaltă, Anda s-a apropiat şi ea. Ţinea bine de uşă.

– Nu vă supăraţi, nu vă putem primi.

A rostit fraza fără ca măcar s-o gândească. Voia doar să fie linişte.

– Domnul Pantea unde e?, a întrebat bărbatul cu barbă sură.

– E la baie.

Din nou vorbise fără să gândească. Nu avusese timp să scornească o minciună. Să spună ceva mai puţin jenant.

– Spuneţi-i că am fost pe aici.

Anda a dat din cap afirmativ. Apoi cei doi bărbaţi au plecat. În sfârşit, era linişte.

S-a întors spre maică-sa. Stătea în aceeaşi poziţie, avea ochii mari şi nu spunea nimic.

– Gata, am scăpat de ei, a spus Anda, şi a izbucnit într-un râs scurt, nervos.

– Vai, ce m-am speriat, spuse mama, ducându-şi palma la inimă. M-am trezit cu ei în casă. Spălam vasele, când Argus a început să latre. M-am întors şi am văzut doi bărbaţi în hol. Popa dădea cu apă pe pereţi. Cum pot să intre aşa? Nu ar fi fost normal să spună „bună ziua” sau „ne dați voie să…”, sau orice, dar să spună ceva?

Maria râdea. Momentul de tensiune trecuse. Începea să-și revină din șoc.

Mircea a ieșit din baie.

– Ai noroc că a lătrat Argus, altfel îți dădea popa cu busuiocul ud pe la cur, a râs și Anda.

– Să vezi acum cum o să ne bârfească tot cartierul.

Nu era cu adevărat îngrijorat. Niciodată în viața lui nu-i păsase de părerea celorlalți. Mircea avea opiniile lui clare, pe care și le exprima deschis indiferent de împrejurare și fără să țină cont de eventualele riscuri. Aşa făcuse şi pe vremea comunismului. Ținea la libertatea lui mai mult decât la orice.

De obicei, ţineau poarta închisă cu lacătul. Prin zonă umblau aşa-zişi vânzători de oale, cumpărători de nuci și haine vechi şi chiar cerşetori în toată regula, care nu se sfiau să intre în casele oamenilor, sperând să primească ceva de mâncare şi nişte bani. De data asta, însă, întâmplarea făcuse ca Mircea să iasă din curte cu doar câteva minute mai devreme. Voia să vadă dacă maşina porneşte, în ciuda gerului care se instalase de câteva zile, anunţând Boboteaza. După masa de prânz urmau să meargă până în oraş, aşa că poarta rămăsese descuiată.

– Cum arăta popa?

– La vreo 50 de ani. Cu barbă scurtă, sură. Cu o gropiţă în obrazul stâng.

– Şi a întrebat de mine?

– Da. A zis să-ţi spun că a trecut pe aici.

– Ciudat. Nu-l cunosc.

– E nou. Nici noi nu-l cunoaştem.

Se mutaseră la casă din primăvara trecută. După ce locuiseră o viață la bloc, în oraș, schimbarea venise ca o adevărată binefacere. Maria și Mircea erau proaspăt pensionați, dar nu se plictiseau și nici nu căzuseră în depresie. Mutarea „la ţară” (de fapt, într-un cartier mărginaş al oraşului) le dăduse noi ocupaţii, noi ţeluri în viaţă. Acum era a doua zi din ianuarie şi tăiaseră de curând porcul, dar mai aveau vreo treizeci de găini şi un cocoş, doi câini şi hrăneau câteva pisici din vecini. De primăvara până toamna cultivau o grădină mărişoară şi se ocupau de livada pe care o moşteniseră de la părinţii lui. Aveau de lucru de dimineaţa până seara.

Anda locuia în oraş, în vechiul apartament. Venise la ai ei pentru a petrece împreună sărbătorile de iarnă. Avea o slujbă solicitantă şi reuşea destul de rar să îşi vadă părinţii, chiar dacă locuiau atât de aproape unii de alţii. Dar resimţea acut trecerea timpului şi se temea că la un moment dat va regreta că nu a profitat din plin de prezenţa alor ei.

Erau atei de când se ştiau. Nu atât din cauza comunismului, în care Maria şi Mircea trăiseră o mare parte din viaţă, cât a educaţiei medicale. Amândoi erau de profesie doctori, iar Darwin li se păruse mereu un om cu capul pe umeri. Anda era inginer la o fabrică, dar nu fusese decât arareori la biserică: vreo două nunţi, câteva botezuri, plus vizitele pe care le făcea în biserici atunci când ajungea în străinătate. Spunea că le apreciază strict din punct de vedere estetic şi istoric.

Maria şi Mircea copilăriseră în cartierul mărginaş. Mai târziu plecaseră la şcoală, în urbe, apoi mai departe, în mari oraşe universitare. Când se întorseseră, odată cu pensia, constataseră că nu mai cunosc prea multă lume în cartier. Se schimbaseră multe între timp. Unii muriseră, alţii plecaseră în străinătate sau se mutaseră în oraş. Nu aveau niciun prieten. Se apropiaseră, însă, de un vecin, Todor, care îi ajutase în mai multe rânduri, ba la tăiatul porcului, ba împrumutându-le câte o o foarfecă de tăiat gardul sau un ferăstrău, ba cu sfaturi privind întreţinerea viţei de vie. Lui Todor îi plăcea băutura şi uneori trecea pe la ei, în speranţa că va primi un păhărel. De fiecare dată era servit cu horincă galbenă de prune, căci Mircea o trata cu pulpă de lemn de prun, care îi dădea o nuanţă îmbietoare şi un parfum aparte.

Cam la o lună după plecarea preotului, pe la începutul lui februarie, Todor a venit la ei acasă, sub pretextul că nevastă-sa avea nevoie de maşina de tocat carne. Maria l-a poftit în casă, l-a aşezat la masă şi l-a servit cu un păhărel de horincă. După ce a plescăit de câteva ori de plăcere, lui Todor i s-a dezlegat limba. Le-a povestit celor doi soţi cum că părintele Vlaşin s-a plâns în sat că a fost scos afară din casa familiei Pantea, că a fost desconsiderat şi umilit. Popa le-a spus tuturor celor cărora le-a sfinţit casele de Bobotează că Pantea este o familie de satanişti şi i-a avertizat să aibă grijă să nu intre în relaţii cu aceste oi rătăcite.

– Acuma, io nu ştiu ce să zic, dar noi ne cunoaştem destul de bine şi păreţi oameni cumsecade. Adevărul îi că popa Vlaşin îi cam mândru. Neveste-mii îi place chestia asta. Dar n-ar strica să vă dregeţi socotelile cu el, că are gura mare şi ce spune el îi lege la noi în cartier. Orice s-ar zice, îi om învăţat şi cu har.

– Noi poate că l-am fi primit atunci, dar el a intrat în casa noastră fără niciun avertisment şi eu m-am speriat îngrozitor. Aşa intră şi la dumneavoastră, fără să bată la uşă, fără să întrebe dacă are voie?

– Doamnă, popa aşa intră peste tot, că el îi adjunctul lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu-şi cere voie niciodată.

– Totuşi, popa e om, nu e o zeitate, se revoltă Maria.

– Fiţi serioşi. Dacă eram în America, puteam să-l şi împuşc, doar a intrat prin efracţie pe proprietatea mea.

– Domn’ Mircea, vorbeşti cu păcat.

– Să nu crezi că o să mă duc să mă milogesc acum, domn’ Todor. Eu cred în ce vreau,  nu trebuie să dau nimănui nicio explicaţie. Şi nu am nevoie de serviciile preotului. N-are decât să spună ce vrea. Mâinile lui Mircea tremurau.

– Apoi, nu cred că-i bine ce faceţi. Cu popa nu-i sănătos să te pui, că el are relaţii. Da’ voi ştiţi mai bine. Domn’ Mircea, ia mai toarnă aci un deţ de horincă.

Todor a murit la câteva zile după aceea. Fusese la ziua unui nepot, băuse prea mult şi intrase în comă alcoolică. Nu şi-a mai revenit. Maria şi Mircea nu puteau lipsi de la înmormântare. Preotul Vlaşin s-a făcut roşu când i-a văzut. Şi, în loc să vorbească despre viaţa lui Todor şi despre calităţile lui, despre durerea soţiei şi despre locul pe care sufletul mortului îl va ocupa în rai, părintele a tunat şi a fulgerat pe tema necredincioşilor, a evoluţioniştilor vânduţi lui Satan. În predica sa, a dat exemplul unei crime ale cărei amănunte se difuzau în acele zile pe toate canalele de ştiri, sugerând că ea ar fi fost comisă tocmai de către un evoluţionist. Era vorba despre o elevă care fusese răpită, înfometată, violată şi apoi tranşată în bucăţi de un criminal care nu îşi făcea procese de conştiinţă. Mircea şi Maria au plecat în mijlocul slujbei, sub privirile acuzatoare ale vecinilor. El îşi rodea încontinuu mustaţa, ea scăpa lacrimi şi se întreba cu ce greşiseră, de erau trataţi în halul acesta.

Au trecut apoi luni, tot mai calde şi tot mai pline de viaţă. Vecinii ocoleau familia Pantea, dar Mircea şi Maria încercau să îşi trăiască viaţa fără a avea nevoie de legături cu exteriorul. Se mulţumeau unul cu celălalt, vorbeau la telefon cu Anda de câteva ori pe zi, şi în rest erau ocupaţi cu grădina şi animalele. Într-o zi de iulie, Mircea i-a pus lesa lui Argus şi a pornit-o pe jos spre capătul cartierului, cu gândul să ajungă la magazinul alimentar. La un moment dat, a părăsit drumul principal şi a luat-o pe lângă vale, unde aerul era mai răcoros. Mai avea câteva zeci de metri până la puntea îngustă care unea cele două maluri ale pârâului, când l-a văzut în faţa lui pe popa Vlaşin. S-a gândit să încetinească pasul, ca nu cumva să se întâlnească. Nu avea chef să se certe. Dar în clipa aceea preotul, care tocmai trecea puntea, s-a dezechilibrat, a făcut câteva mişcări dezordonate cu braţele prin aer, apoi a căzut în apă.

Mircea a izbucnit în râs. Un râs sănătos, eliberator. „În sfârşit, se face dreptate.” Apoi i-a trecut prin minte faptul că omul s-ar fi putut răni. S-a apropiat, iuţind tot mai mult paşii. Argus, crezând că e rost de joacă, fugea zglobiu înainte. L-au găsit pe popă culcat pe spate, fără cunoştinţă. Apa îi acoperea faţa cu totul. Mircea a intrat în apă încălţat cum era şi l-a apucat pe părinte de după umeri, ridicându-i capul deasupra apei. Nu respira. Pe drum nu trecea nici ţipenie de om. Atunci l-a prins de subţiori şi l-a târît pe mal. A început să îl apese pe stomac cu mişcări sacadate, până când apa i-a ieşit pe gură. Se gândea că, dacă popa ar fi murit, faptul nu ar fi făcut decât să-i confirme, în ochii lumii, reputaţia de om de joasă speţă. Cu siguranţă, gura lumii pe el l-ar fi găsit vinovat.

În curând, preotul a început să tuşească. I-a aruncat salvatorului o privire scurtă, apoi a închis din nou ochii.

– Satan tocmai te-a salvat de la moarte, părinte.

– Presupun că nu degeaba. Ce vrei în schimb?, întrebă preotul, ştergându-şi faţa cu dosul palmei.

– Sufletul dumitale cred că e vândut deja, aşa că nu ştiu ce-aş mai putea dori.

– Nu glumi cu aşa ceva, se încruntă popa.

– Ce s-a întâmplat, părinte? E prima dată când treci puntea asta?

– Da’ de unde. M-am împiedicat în sutană. I-am spus preotesei să mi-o scurteze, dar se pare că a uitat. Are şi ea multe pe cap.

– Ştii de ce-i spune sutană? Pentru că în ea se pun nu zeci, ci sute, haha! Hai, părinte, recunoaşte că e bună. Mircea a atins cu două degete umărul preotului, într-un gest prietenesc.

– De asta m-ai salvat, ca să mă poţi umili?

– Te-am salvat pentru că sunt om. Mă doare durerea altei fiinţe, fie ea om sau animal. Eu nu sunt satanist, părinte, aşa cum crezi dumneata. Eu sunt medic şi cred că omul provine din maimuţă, printr-un proces evolutiv foarte complex. Aşa am fost educat. Eu cred că cheia acestui univers este iubirea şi nu accept nici să fiu înfricoşat cu ideea de iad, nici să fiu dus de nas cu cea de paradis. Detest îndoctrinarea, detest să fiu minţit de către unii care poartă crucea într-o mână şi Biblia în cealaltă. Pentru mine, frica nu are nimic în comun cu iubirea. Dragostea vine din stimă, admiraţie şi încredere. Despre dragostea aceasta ar trebui să predici dumneata, nu despre ura faţă de semenii care îndrăznesc să gândească altfel. Mircea vorbea însufleţit, ca în faţa unui auditoriu de sute de persoane.

Părintele Vlaşin s-a ridicat în picioare, încercând să-şi cureţe sutana udă de praf şi fire de iarbă.

– Spune sincer: de ce m-ai salvat? După tot ce s-a întâmplat, nu ţi-ai dorit nicio clipă să mă vezi mort? Părintele avea sprâncenele ridicate.

– O clipă m-am îmbătat cu fericirea de a fi scăpat omenirea de unul ca tine. Dar apoi m-am gândit că nu merită să îmi încarc conştiinţa şi, poate, cazierul din cauza ta.

– Aha, deci tot de frică ai acţionat, nicidecum din iubire. Vezi ce fariseu eşti?

– Şi poate că sunt prost, dar sper că gestul acesta al meu o să te schimbe. Că o să te facă să înţelegi altfel lumea.

– Domn’ Pantea, nu înţeleg ce ai cu mine. M-ai vorbit de rău, le-ai spus oamenilor că sunt necioplit, nesimţit, că umblu numai după bani, că sunt indiferent la problemele semenilor mei.

Părintele tuşi scurt, apoi îi povesti lui Mircea cum a ajutat o femeie cu trei copii mici, trimiţându-i la şcoală şi dându-le de mâncare. Spunea că şi-a luat de la gură pentru a face fericite trei suflete. Chiar şi doamna preoteasă îi dăruise mamei un sac cu haine vechi. Iar pe moş Simu, preotul îl îngropase cu o lună în urmă, fără să ceară familiei niciun ban.

-Şi atâtea altele. Pentru asta, eu sunt cel mai iubit din cartierul acesta. În timp ce dumneata eşti cel mai detestat. Şi spui că nu promovez iubirea între enoriaşi?, întrebă părintele.

– Îi vezi doar pe cei de-o credinţă cu tine. Pe cei care gândesc diferit îi consideri duşmani. Mircea începu să îşi roadă colţul mustăţii.

– Păi doar dumneata şi familia ta sunteţi atei aici. Restul sunt, toţi, ortodocşi. Şi să ştii că nu te urăsc. Uite, în semn de mulţumire pentru că m-ai salvat de la moarte, n-o să te mai vorbesc de rău pe tine şi pe familia ta. Dar te avertizez să laşi mândria deoparte. Chiar dacă îţi închipui că poţi trăi fără ajutorul meu şi al Bisericii, fără noi nu poţi muri. Cine o să te îngroape? Din câte ştiu eu, nici măcar nu v-aţi cumpărat locuri de veci în cimitir.

– Nu avem de gând să murim prea curând. Mircea privea în pământ.

– Ehe, asta nu decid oamenii, ci Dumnezeu.

– Iar dumneata eşti adjunctul lui, nu? Mircea îndreptă spre părinte vârful degetului arătător.

Pentru prima oară, părintele a râs. Apoi s-a îndepărtat, puţin adus de spate, şi s-a urcat în automobilul său 4X4, de un negru strălucitor.

(Anca Goja)