În seara aceea îmi propusesem să merg la concert, nu la slujbă. Alexandru Tomescu, celebrul violonist, cânta în Baia Mare pe o Stradivarius. Dar ştiam că va fi bătaie pe locuri, aşa că am ajuns la biserica romano-catolică din Centrul Vechi mult mai devreme decât ora stabilită. Am pierdut vremea prin piaţetă, până când m-am plictisit să îi ascult pe liceenii care zdrăngăneau la chitară „Another brick în the wall” şi „Nu am chef azi”. Am intrat în biserică, încercând să fâşâi cât mai puţin punga pe care o ţineam în mână. Locurile erau ocupate în majoritate de femei bătrâne. Erau şi câţiva bărbaţi, dar foarte puţini tineri. Niciun preot nu era de faţă. Se spunea o rugăciune în limba maghiară. Femeile din băncile din stânga spuneau în cor o strofă, apoi se opreau şi le lăsau pe cele din dreapta să o recite pe următoarea. Şi tot aşa. Nu distingeam decât puţine cuvinte familiare: Maria, Isten, Jezus. Recitau în ritm lent, dar susţinut, fără oprire, monoton. Fără intonaţie. După o vreme, eram ca hipnotizată. Mi-am sprijinit tâmpla de colţul băncii şi am închis ochii. Melodia limbii maghiare mă liniştea. Nu pricepeam nimic, ar fi putut vorbi chiar şi despre bombe, eu tot simţeam un fel de pace în sunetele acelea familiare.

Îmi aminteau de bunicii mei şi de copilărie. Bunicul fusese român, dar istoria care trecuse cu tăvălugul peste el îl silise să înveţe ungureşte. Vorbea adesea în maghiară cu bunica, pe care eu am crezut-o întotdeauna unguroaică, până într-o zi când tata m-a bulversat, spunându-mi că se trage dintr-o familie de slovaci şi nemţi. Bine, tata era convins că toţi maghiarii sunt parşivi şi vor să pună gheara pe Ardeal, pentru a reface Ungaria Mare. Să fim pe jumătate români și câte un sfert slovaci și nemți era, cumva, mai convenabil decât să fim pe jumătate unguri. Cât despre prejudecăţi, eu, gurmandă fiind, o prefer pe aceea că unguroaicele gătesc bine. Am verificat-o. Bunica gătea excelent, şi pierdea o grămadă de vreme cu asta. Practic, îşi petrecea zilele în bucătărie. Făcea colţunaşi cu gem, supă de vişine, tăiţei de casă, papricaş de pui, fursecuri Non plus ultra, gomboţi cu prune, papanaşi cu brânză şi câte şi mai câte, de te lingeai pe degete. Când venea vremea prânzului, se aşeza undeva în capătul mesei, gata în orice moment să se ridice, ca să îi servească, umilă, pe ceilalţi membri ai familiei. Abia după ce am crescut mi-am dat seama câtă dramă ascunde boţul acela de femeie, după ce într-o zi, stând amândouă pe dormeza din bucătărie, a izbucnit în plâns. Nu am mai ieşit de ani de zile din curtea asta, îmi spunea, bunicul nu mă duce nicăieri, mereu pleacă singur prin staţiuni şi pe munte şi pe mine mă uită aici, în bucătăria asta. Bunicul ştia să se bucure de viaţă, de excursiile pe munte, de băile în staţiuni şi de duduile frumoase. Ce să-i fi spus bunicii? Că acum era oricum prea târziu, căci avea un picior beteag şi de abia mai umbla? I-am mângâiat mâna în neştire şi m-am blestemat în gând că nu sunt în stare să inventez nici măcar o frază de consolare. La orice mă gândeam, îmi suna aiurea.

M-am uitat la ceas. O jumătate de oră rugăciunea a decurs la fel de monoton, precum ticăitul ceasului mecanic de pe bufetul din bucătăria bunicii. Apoi a început să cânte orga. A apărut, în sfârşit, preotul, şi toţi credincioşii au izbucnit, cântând. Nu ştiu de ce, gândul mi-a zburat la Crăciun. Poate pentru că ultima oară fusesem într-o biserică la Crăciun, tot la un concert. Doar cu astfel de ocazii mă prindeai la slujbă, altfel eram o păcătoasă consecventă. Poate că nu întâmplător îmi spusese J., în glumă, aflând că merg la concert într-o biserică romano-catolică, să profit de ocazie şi să mă spovedesc, că oricum popa e ungur şi nu pricepe ce-i spun, şi doar aşa iertarea îmi e asigurată.

Crăciun. Vremea când bunica mă privea şugubăţ (avea un zâmbet ştrengar, bonom, care i se reflecta în ochi) şi mă întreba dacă am fost cuminte. Desigur, nu fusesem, dar, până la urmă, asta nu conta: Moşul venea oricum. Pe bunici nu-i lăsa sufletul să nu ne pună sub brad măcar nişte portocale şi nuci. Bunica se supăra tare dacă şporul nu funcţiona perfect şi ardea cozonacii. Atunci, întinzându-ne câte o felie, se întuneca la faţă şi se scuza repetitiv.

În faţa mea era o tânără. O cunoşteam, era profesoară de vioară. S-a întors spre mine, mi-a întins mâna şi mi-a spus: Pace. La fel a făcut şi mama ei, aşezată alături. Am observat că la fel făceau toţi enoriaşii, îşi dădeau mâna în semn de împăcare. Impresia pe care o emanau credincioşii prezenţi la slujbă era de solidaritate. Eram invidioasă. Aş fi vrut să existe un astfel de consens şi printre ai noştri.

Strângeri de mâini şi şoapte în limba maghiară. N-am putut învăţa ungureşte,  oricât m-am străduit. Am rugat-o odată pe bunica să mă înveţe. Îmi spunea cuvinte ungureşti disparate, denumiri ale unor lucruri din casă şi din grădină: copac, floare, masă, piatră, dulap. Nu puteam să reţin nimic. Totul părea extrem de dificil şi de încurcat. Am învăţat doar cum să citesc în maghiară, dar fără să pricep o iotă. Şi chiar citeam, era distractiv. Mă simţeam deşteaptă. Bunicii aveau o bibliotecă mare, şi în ea multe cărţi în limba maghiară, inclusiv cărţi pentru copii, cu poze frumoase. Desenele le ştiam pe de rost. Dar limba n-am învăţat-o. Nu ştiu nici măcar să înjur în ungureşte.  Deşi aici, în Ardeal, toată lumea ştie.

În ziua care a urmat concertului, pe 16 mai, bunica a împlinit 93 de ani. Am fost să o vizităm la căminul de bătrâni privat unde era închisă carnea ei, căci mintea numai Dumnezeu ştie pe unde o fi fost. Carnea ei suptă de pe oasele mari mă făcea să cred că, încet, încet, bunica se osifica, se transforma într-un schelet căruia moartea nu mai avea ce să-i facă. Uneori era mai bine, alteori mai rău, dar nu se mai plângea. Pe mine nu mă mai recunoaştea, pe tata îl confunda cu bunicul. O vreme ne-a tot întrebat când o ducem înapoi la ea acasă. Apoi a încetat să mai spere. Sau poate că a uitat şi casa. Tata îi ducea uneori flori din grădina ei, narcise şi liliac. Îi plăcea să le miroasă, i se lumina chipul pentru o clipă. La început vorbea mai mult. Întreba de Sanyi, bunicul. Îi spuneam că a murit, apoi ne părea rău. Ar fi trebuit să inventăm poveşti cu final fericit, la urma urmei nimic nu era mai important decât ca ea să fie împăcată. Dar noi alegeam cruzimea realităţii. N-o suporta. După câteva minute, memoria ei se ştergea, şi bunica ne întreba despre soţul ei. Primea vestea morţii lui în mod repetat, dar de fiecare dată cu aceeaşi intensitate. Oare cum e să îţi moară soţul de 10 ori într-o zi? În rest, totul era estompat. Prezentul era vag, trecutul apropiat nu mai exista, poate doar flashuri din tinereţe continuau să o bântuie. O vizitam rar, eu mai rar decât tata, căminul era departe. Zilele se scurgeau monoton, ca o rugăciune. Apoi în creierul ei a fost un scurtcircuit. Trupul ei a refuzat orice legătură cu exteriorul. Era ca şi cum bunica s-ar fi retras înspre propriul interior, în faţa unei realităţi care i-a fost străină. S-a stins discret, cum trăise toată viaţa. Pământul a înghiţit-o, pământul acela pe care îl îngrijise cu dragoste şi în care semănase flori. La sfârşit de tot a cântat orga.

(Anca Goja)