ancaCine o fi fost tâmpitul care a spus că noaptea asta e altfel decât celelalte, iar toţi tăntălăii de atunci încolo s-au luat după el? O porcărie din cauza căreia milioane de oameni se simt nasol, se urăsc. Citisem undeva că în noaptea de Anul Nou rata sinuciderilor aproape că se dublează. Şi ce e aşa mare căcat să mănânci până explodezi, să bei până leşini şi să dansezi pinguinul ca handicapaţii mintal, iar apoi să te duci acasă şi să vomiţi în baie şi să sforăi până dimineaţă, cu gura puţind a borhot, cu curul trăgând tunuri pestilenţiale, numai ca să nu te simţi penibil atunci când prietenii, colegii şi toţi cunoscuţii te întreabă: Ce faci de Revelion?

Mă dor ochii. I-am spus lui tata să schimbe becul ăsta, dar el, nu, că în baie e necesar un bec puternic, că doar sunt femeie şi trebuie să am şi eu un loc unde să mă pot machia. Căcat. În doi ani, m-am machiat o singură dată: astăzi. Ba nu, ieri. Aseară. Acum un an, cum ar veni. Cine dracu’ ar vrea să-şi vadă ochii roşii, cearcănele, porii deschişi din pielea pomeţilor, buzele uscate, trecute, nesărutate de doi ani? Noroc că i-am şutit sticla asta Sorinei, oricum n-o să-i observe lipsa, are la băutură de îşi poate deschide un butic. N-am mai băut de mult vişinată, nici măcar asta nu mi-a mai lăsat-o mama în casă, a cules tot, a dus tot, de parcă aş fi fost cea mai mare beţivă din cartierul ăsta nenorocit. Mă rog, cică băutura nu mergea cu medicamentele, dar de unde ştia ea asta, habar n-am, că doar ea n-a luat niciodată medicamente dintr-alea, deşi uneori i-aş fi dat şi ei, măcar să fi văzut ce trebuia să îndur.

Cine naiba m-a pus s-o ascult? Am ştiut de la bun început că nu aveam ce căuta la cheful ăla. Dar ea, cu textele ei: că trebuie să ieşi din casă, să iei aer, să mai cunoşti şi tu pe cineva, eşti încă tânără, trebuie să-ţi trăieşti viaţa, trebuie să mergi înainte. Atunci am întrebat-o: dacă eu aş fi murit, tu ai fi mers înainte? Toţi sunt nişte perfizi. Nu înţeleg de ce nu-mi dau pace. Ce-i doare pe ei dacă eu mă închid în casă şi plâng? OK, îmi plâng de milă, şi ce dacă? La urma urmei, am pierdut un copil. Un bebeluş nebotezat, dar tot o fiinţă umană. Ar fi putut deveni atât de frumoasă, de deşteaptă, de talentată! I-am imaginat traseul vieţii de o mie de ori. Acum ar fi avut doi ani şi trei săptămâni, ar fi mers singură, ar fi vorbit şi ar fi fost cea mai scumpă fetiţă din lume. Iris a mea cu ochi albaştri. Poate că ar fi semănat puţin cu fetiţa de la chef. Doar că părul i-ar fi fost ondulat.

E bună vişinata Sorinei. Se vede că eu am învăţat-o cum să o facă.
Încă de pe vremea când furam împreună vişine din curtea vecinului aceluia morocănos. Da, au fost vremuri frumoase. Pe urmă s-a stricat totul. Nu, degeaba, nu a fost normal ce a făcut. Nu trebuia să-i ţină partea lui Marc. După tot ce se întâmplase. Dar aşa sunt bărbaţii, egoişti. Orice s-ar zice, moartea unui copil e mai grea pentru o mamă decât pentru un tată. Bărbaţii îşi revin mai repede, sunt mai superficiali. Nu e vina lor, aşa sunt ei. Dar de la Sorina nu mă aşteptam să-i ia apărarea, după ce el mă înşelase cu fufa aia. Mă rog, cică s-au căsătorit între timp. Dar Sorina era prietena mea, trebuia să se gândească în primul rând la suferinţa mea. În schimb, i-a găsit lui scuze. Şi pe urmă tot pe mine m-a făcut fleaţă că nu m-am luptat pentru el. Auzi, cică eu l-aş fi aruncat în braţele fufei. O porcărie, ce mai. Auzi, voia să-i invite la Revelion. Asta mai lipsea. Să mă vadă aia şi să mă privească cu milă. Cred că i-aş fi tras o palmă atunci, pe loc. N-am nevoie de mila nimănui. Nici a lui, nici a Sorinei. Să mă lase toţi în pace.

Vişinata asta e cam tare. Cred că e făcută cu votcă. Şi cu rom, desigur, nu cu esenţă de rom. E rom adevărat, se simte. Nu ştiu ce am căutat eu la cheful ăla. Nici măcar de gura maică-mii nu merita să mă duc. Auzi, negrul nu mă avantajează. Aş fi arătat mai bine într-o rochie mulată, roşie sau aurie. Dar cine te crezi tu, gâscă blondă, să-mi spui ce ţoale să iau pe mine? Dacă ţi-ar fi murit copilul, ai fi purtat roşu? Ai fi purtat auriu? Ai fi purtat pe mama dracului, să te ia şi să te ducă. Se vede că eşti blondă, nu prea te duce mintea. Da’ nici pe bărbat-tu. O familie de retardaţi. Grasul ăla bărbos nu voia să se uite la reportajul de război din Siria, că cică nu era potrivit momentului. Îl durea în cur că mureau oameni, că rămâneau copiii orfani, că se suferea acolo de frică şi de foame şi de sete. Nu nu nu, el voia să se distreze! El voia să bea ca porcu’. Să simtă că era „trecerea dintre ani”. Şi proasta aia de Sorina s-a executat imediat. A schimbat canalul. Deşi era la ea în casă şi putea face ce voia. Avea şi ea o şansă să mai crească în ochii mei, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea. Pe cuvânt, numai cretini erau acolo. Homosexualul ăla cu cămaşă argintie, care m-a invitat la dans, a fost cel mai penibil. I-am zis că mi-ar prinde bine cămaşa lui, să-mi fac beteală pe brad, şi a făcut o faţă de parcă l-aş fi bătut. Noroc cu pisicuţa aia, măcar am avut cu ce să-mi ocup timpul. Era frumoasă, cu blăniţa ei pufoasă, gri-argintie, cred că era de rasă. Şi Iris ştia exact cum să se poarte cu ea, cred că avea acasă pisică. Păcat că maică-sa o tot bătea la cap să nu se aşeze pe jos, cică îşi murdărea rochiţa de catifea roşie. Auzi, asta a fost ca şi cum i-ar fi zis Sorinei că e cazul să mai facă curăţenie din când în când. Şi bărbat-su ăla, turna întruna bere în el, de mă şi miram cum naiba încăpea atâta băutură într-un singur burdihan. Sau poate că avea un furtun legat de puţă, sub masă, şi care ajungea până în veceu.

Ce aiurea îmi stă părul. I-am spus să nu pună atâta fixativ. E tare şi cleios. Doar Iris mi-a spus că îi place părul meu, iar eu i-am zis că mi l-a aranjat mama. Şi mie mi-l aranjează mama, mi-a spus, dar eu sunt mică. Tu eşti mare, ar trebui să ţi-l aranjezi singură. Păi cum, am întrebat, nu toate cucoanele merg la coafor? Mama e coafeza mea. Nu era prea convinsă, aşa că i-am spus că sunt bolnavă. Nu se vede, mi-a replicat. Cele mai grave boli nu se văd, sunt în sufletul omului, i-am zis. Sper că nu m-a înţeles şi că nu mă va înţelege niciodată. Nu înţelegi decât atunci când eşti atins chiar tu de boală. Semeni cu fetiţa mea, i-am mai spus. Iar ea m-a întrebat de ce nu am adus-o la petrecere. Ne-am fi jucat împreună, mi-a zis.

La naiba, e gata vişinata. Ar trebui să merg să mă culc. A trecut noaptea de coşmar. De azi, o iau de la început. Habar n-am cum. Trebuie să fac ceva. Habar n-am ce. Poate îmi dau ai mei bani să-mi cumpăr o pisică aşa, ca a Sorinei. Trebuie să fie scumpă. Dar mă fac bine şi mă reîntorc la lucru. O să am banii mei şi o să fac ce voi vrea cu ei. Voi putea chiar şi să-mi cumpăr o pisică. Sau, mai bine, aş putea să aduc una de pe stradă. Ştiu un pui negru la blocul vecin, îl văd de fiecare dată când mă scoate mama în parc, la plimbare. Cred că nu e al nimănui. Pe el aş putea să-l iubesc. Cu el aş putea începe să trăiesc din nou.

(Anca Goja)