Credit foto: Radu Suciu

Când eram mic, obişnuiam să stau în fundul gol pe ţărână, îmbrăcat doar cu un tricou care mă proteja de soare, şi să scurm pământul cu mâinile. Când nu mă vedea nimeni, prindeam câte un melc pe care îl mestecam cu tot cu cochilie. Îmi plăceau şi râmele, pe care mai întâi le chinuiam jucându-mă cu ele şi întinzându-le ca pe nişte elastice. Eram fascinat de omizile viu colorate şi le preferam pe cele cu păr, căci era o mare plăcere pentru mine să le smulg firişoarele din pielea galbenă sau verde. Când, în drumurile lui prin pădure, tata găsea câte o rădaşcă, mi-o aducea ca pe un trofeu, iar eu eram în stare să privesc ore în şir mersul ei dezarticulat, felul în care călca pe rând cu fiecare picioruş, felul în care îşi mişca antenele şi cleştii. Mai târziu, când am citit „Metamorfoza” lui Kafka, am fost uşurată că Gregor Samsa nu s-a întâlnit cu vreun copil nebunatic, gata să facă experimente pe biata gânganie, smulgându-i un picior, un cleşte sau muşcând pur şi simplu din trupul acela hidos.

Deunăzi am mers la psiholog. Mai încercasem şi altădată să vorbesc cu psihologi, dar nu am găsit niciunul care să mi se pară suficient de inteligent şi priceput. De data asta m-am hotărât să mai încerc o dată pentru că nu mai făceam faţă stresului. Era deja un an de când se tot zvonea că la serviciu urmau să se facă disponibilizări, iar ele erau cu atât mai credibile cu cât salariul nu ne era plătit niciodată la timp. Nici acasă nu era mai bine. Eu şi soţia mea eram pe punctul de a divorţa, iar copilul nostru simţea asta şi se descurca tot mai greu la şcoală. Mereu venea acasă cu note mici, iar diriginta ne spunea că, în loc să fie atent la lecţie, se uita pe fereastră şi visa.

Văzând cum viaţa mea se dezintegrează, simţeam că o iau razna. Atunci, un prieten cu care mai ieşeam din când în când la o bere mi-a spus că ştie un psiholog bun. O tipă deosebită, care nu vine cu aceleaşi bullshit-uri expirate, căutând traume din copilărie şi neîmpliniri închipuite.

M-am hotărât să o caut. Aveam pe mine tricoul imprimat cu o gânganie şi cu numele lui Gregor Samsa, căci mă gândeam că astfel aş putea şi să îi testez nivelul de cultură, dar şi să îi comunic ceva relevant despre mine încă de la primul contact vizual.

Când am intrat în cabinet, primul lucru care mi-a atras atenţia a fost acvariul. Unul de dimensiuni considerabile, plin cu peşti coloraţi, mai mici şi mai mari, şi cu plante acvatice. M-am aşezat în fotoliu şi apoi am privit-o. Avea ochii vii, surâzători, deşi nu zâmbea, şi o expresie oarecum năstruşnică.

-Nu vă plac peştii.

-Mă cam plictisesc, i-am spus, gândindu-mă că, dat fiind locul unde mă aflam, era mai bine să fiu sincer decât să mă străduiesc să nu jignesc.

-Nu v-ar plăcea să înotaţi toată ziua, fără nicio grijă?

-E cam întuneric pe fundul oceanului, plus că e plin de prădători, i-am răspuns acru.

-Atunci ce v-aţi vedea?

-Vreau să fiu eu însumi. E perfect aşa, i-am zis, puţin agasat.

-Dacă ar fi perfect, nu v-aţi afla aici. De fapt, de ce aţi venit la mine?

-Nu mai fac faţă stresului. Acasă, în familie, la serviciu, toate îmi merg de-a-ndoaselea. Aş vrea să învăţ să mă relaxez. Mi s-a spus că dumneavoastră… dar poate am greşit.

-Da, se vede că sunteţi stresat. Cred că suferiţi şi de o oarecare angoasă?

Am ridicat din sprâncene şi şi-a îndreptat degetul arătător spre tricoul meu. Părea ceva mai simpatică acum.

-Vă propun un joc. Un joc de imaginaţie. Dacă vă place să citiţi, cu siguranţă aveţi multă imaginaţie. Începând din acest moment, puteţi fi orice vreţi dumneavoastră.

-Orice? De exemplu, un peşte?

-Exact. Dar spuneaţi că nu vă plac peştii. Alegeţi un alt animal, o plantă, o insectă, o pasăre, orice. Nu vă gândiţi prea mult, trebuie să fie ceva spontan.

Am simţit în gură gust de ţărână. Mi-am văzut degetele mânjite cu o dâră lipicioasă, argintie. Şi am zărit o pereche de corniţe mişcându-se inocent şi delicat.

-Un melc, am spus, fără să mă gândesc măcar cât de vulnerabilă este această moluscă.

Psiholoaga mi-a zâmbit.

-Foarte bine. De obicei oamenii preferă să fie vulturi, pescăruşi sau lupi. Într-adevăr aveţi imaginaţie! Acum închideţi ochii şi repetaţi în minte propoziţia „Sunt un melc”. De mai multe ori, vă rog. Şi nu deschideţi ochii.

Am strâns pleoapele şi am văzut cum corpul meu se transformă într-o masă gelatinoasă. Am simţit o durere surdă în spinare şi am ştiut că îmi creşte o cochilie frumoasă, aurie. Apoi m-a luat o durere de cap şi am observat cum din frunte îmi apar două corniţe translucide, filiforme.

-Aşa, foarte bine. Nu trebuie să spuneţi nimic. Ţineţi ochii închişi. Ideea exerciţiului este să încercaţi să priviţi lumea cu alţi ochi, pentru a vă da seama că ceea ce vi s-a părut la un moment dat a fi o problemă insurmontabilă, stresantă, este, de fapt, o iluzie. Lumea, percepută de un melc, este cu totul diferită de felul în care o vedem noi, oamenii. Cele mai multe probleme cu care ne confruntăm pentru un melc pur şi simplu nu există. Viaţa lui e mult mai simplă şi mai frumoasă.

Femeia din faţa mea vorbea rar, cu o voce egală, plăcută. Simţeam cum mă relaxez şi chiar am început să secret mucus, care strălucea vag pe pielea fotoliului. Apoi, deşi eram sigur că am încă ochii închişi, am văzut-o cum se apleacă într-o parte. De abia atunci am observat un mic frigider lângă măsuţă. A deschis uşa, a scos o căpăţână de varză, a rupt o frunză lată, apetisantă şi a aşezat-o lângă mine. M-am apropiat timid şi recunoscător şi am început să ronţăi marginea frunzei. O fericire incredibilă, ca o incandescenţă albă, pură, mi-a invadat tot corpul. Femeia mă privea calm cu ochii ei năstruşnici.

(Anca Goja)