Să ne înţelegem: nu mi-aş schimba copilăria cu a niciunui alt copil. A fost frumoasă, şi cu toate astea nu atât de pură şi de lipsită de griji cum mi-ar plăcea să cred azi. Privind mai atent în urmă, descopăr un păienjeniş de minciuni şi un sentiment de teamă, o încordare de care nu scăpam aproape niciodată.

În copilărie, eu şi sora mea ne certam mereu, din te miri ce. Eu blondă, ea brunetă, eu cu tenul alb, ea cu pielea puţin smeadă, eu neascultătoare, ea cuminte – conflictele erau inevitabile. Când mama nu mai suporta să ne audă ţipând, venea la noi cu lingura de lemn. Ne calmam instantaneu, de multe ori nici nu era voie să ne atingă. Lingura de lemn funcţiona ca un simbol al pedepsei, dar mama o folosea arareori pe pielea noastră. Când ne întreba de ce ne-am certat, inventam pe loc o minciună nevinovată. Mama, desigur, nu credea o iotă. Ne punea la colţ şi brusc, în faţa pericolului, eu şi Oana deveneam cele mai bune prietene.

Apoi am mers la liceu şi m-am apucat de fumat. Când mă întorceam acasă, mestecam ace de brad, să am respiraţia proaspătă. Nu mă simţeam vinovată, ţigara era strigătul meu de libertate. Porţia mea de maturitate.

Apoi a fost prima mea noapte de amor şi baia de după, când mama mi-a zărit zgârietura de pe spate şi totul a fost dat în vileag. Nici atunci nu am avut mustrări de conştiinţă, doar un regret că nu s-a petrecut totul mai devreme şi că romantismul a lipsit cu desăvârşire. Nu a fost deloc aşa cum îmi imaginasem. După, m-am simţit cu mult mai singură decât înainte.

Şi de ce să nu minţi, tânăr fiind, când tocmai cei mari te cresc în minciună? Desigur, ei le vor numi păcăleli. E, la urma urmei, doar o diferenţă de perspectivă.

Cândva, în clasele primare, am aflat că Moş Crăciun nu există. Oana, mai mare decât mine cu trei ani şi jumătate, a simţit nevoia să îmi împărtăşească secretul. Am plâns ore întregi, prăbuşită pe pat, de se scuturau perdelele dormitorului. În timp ce trăgea cu urechea la hohotele mele, vinovată şi victorioasă totodată, Oana a primit o chelfăneală zdravănă de la părinţi. Mi s-a confirmat în zilele următoare, la şcoală, că a avut dreptate. Se părea că rămăsesem ultima naivă din clasă. În anii următori, nu mai aşteptam Crăciunul pentru a primi cadouri, ci le căutam cu câteva săptămâni înainte, scotocind prin toate dulapurile. Aşa părea că Moşul vine de mai multe ori. Emoţia cu care aştept sărbătorile de iarnă nu mi-a trecut până azi, şi nici măcar ironiile îngăduitoare ale prietenilor şi rudelor nu mi-o pot umbri. Eu sunt cea care nu scapă niciun film despre Crăciun, indiferent cât de prost, cea care află prima în ce supermarket s-au scos la vânzare Moşii din ciocolată, cea care ştie unde se vând cei mai frumoşi brazi, cea care poate da sfaturi despre cele mai potrivite cadouri pentru fiecare. Roşu – verde e combinaţia mea preferată de culori şi am o colecţie de căni cu Moş Crăciun. Desigur, nu oricine are acces la aceste informaţii; urăsc să fiu privită cu îngăduinţă.

Exista, în copilăria mea, şi o variantă „rea” a lui Moş Crăciun: Moşul cu sacul. Fiinţă înspăimântătoare, al cărei unic scop era de a găsi copiii neascultători, se plimba prin cartier. Moşul putea fi contactat de părinţi şi chemat la casa unde existau probleme. În aceste cazuri, îl lua pe copil de urechi şi îl îndesa în sac, ducându-l undeva, la capătul lumii, pentru totdeauna. Imaginea Moşului, un bătrân cocoşat, slăbănog, cu nasul acvilin şi cam murdar, mă teroriza nu numai atunci când făceam câte o prostie, ci mai ales seara, după lăsarea întunericului. Atunci mă invadau amintirile de peste zi şi regretele. Unica apărare pe care o aveam la îndemână era să mă ascund cu totul sub plapumă. Orice colţişor al corpului meu lăsat descoperit se afla în pericol de a fi fost înhăţat de degetele noduroase ale Moşului. Şi culmea, plapuma era mereu prea scurtă.

Dar nici ziua nu-mi era uşor. Toată copilăria mea m-am temut de ochiul din ceafă al mamei. Da, mama susţinea sus şi tare că ea are, pe lângă cei doi ochi pe care îi avem cu toţii, unul special, situat în ceafă. Este un ochi magic, invizibil şi care nu poate fi păcălit. Ochiul din ceafă era explicaţia oferită de mama de fiecare dată când ne miram cum ne-a descoperit minciunile – şi asta se întâmpla aproape întotdeauna. Ochiul acela era un fel de Big Brother a cărui prezenţă era palpabilă în orice moment. Am crezut mult timp în existenţa lui. Elevă fiind, m-am mirat că nu a fost pomenit în lecţiile de anatomie de la şcoală. Minciunile mamei sunt adesea mai puternice decât orice logică. Sau, ca să nu se supere, o să le spun păcăleli.

(Anca Goja)