Dacă ştiam că un simplu sandwich mă va costa atât de scump, aş fi preferat, cu siguranţă, să fac foamea o săptămână. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea. Dar uite că instinctul nu m-a ajutat. Deşi citisem undeva că femeile sunt douăzeci la sută raţiune şi optzeci la sută instinct. Cred că eu sunt un caz mai special: douăzeci la sută raţiune, douăzeci la sută instinct şi restul lipsă de inspiraţie.

În dimineaţa aceea mă grăbeam să ajung la serviciu. Era o zi de sâmbătă, dar aveam de terminat un proiect şi termenul se apropia vertiginos. Cum în ultimul timp lucrasem zi-lumină şi nu avusesem timp de cumpărături, frigiderul meu era gol, aşa că mi-am zis să dau o fugă până la magazin, să-mi iau un sandwich. Mi-am înşfăcat cheile, geanta şi am coborât în faţa blocului, unde mă aştepta, cuminte, Titi. Un Audi Tt, achiziţie proaspătă. Era 7,20 când am ajuns în parcarea magazinului. În faţa uşii închise stăteau, cu simţurile şi limbile ascuţite, vreo 20 de bătrâni, femei şi bărbaţi, înarmaţi cu sacoşe şi cărucioare de cumpărături. Magazinul, un supermarket unde obişnuiam şi eu să-mi fac cumpărăturile, dar la alte ore ale zilei, nu se deschisese încă.

– Hai, domnule, deschide odată. Nu vezi că stăm aici degeaba?, l-am auzit pe un domn cu pălărie gri, parcă prea mică pentru capul lui.

– Eu sunt operată la mână, am şi cataractă, şi mă obligă să stau aici în picioare. Măcar de ne-ar aduce nişte scaune, a spus o doamnă cu părul alb, bogat, şi cu tenul foarte alb, uscat ca pergamentul.

– Am vorbit cu şeful de magazin de două ori deja şi i-am spus să deschidă magazinul măcar cu o jumătate de oră mai devreme. Lumea are treabă, nu are timp să stea după ei, a explicat un domn înalt, cu un parpalac bej şi pantaloni în carouri.

– Nişte adormiţi, toţi. Vai de mama noastră, că nu o să ne civilizăm niciodată, a decretat un bărbat chel, a cărui burtă păroasă se vedea revărsându-se de sub tricoul prea scurt, deasupra pantalonilor de trening puţin căzuţi.

În sfârşit, o femeie cu tricou verde, pe care era inscripţionat numele magazinului, a apărut în spatele uşii cu geam şi a deschis-o. În acel moment, toţi bătrânii au prins puteri şi au început să îşi dispute intrarea în magazin, slujindu-se de coate şi de cărucioare.

Într-un final, am intrat şi eu. Trecând pe lângă rafturile cu ciocolată, m-au izbit acordurile unei manele: „Dragostea trece/ Când nu mai merge,/ Dar amintirile / Nimeni nu le şterge./ Dragostea se vindecă uşor, uşor, uşor,/ Dar rămân în suflet amintiri şi dor./ Cine uită, oare,/ Zilele cu soare?” Nu-mi dădeam seama de unde se aude vocea tânguitoare a cântăreţului. Niciodată nu mai păţisem aşa ceva în acel magazin, care mi se păruse mereu civilizat şi primitor.

Apoi i-am zărit privirea. Tânărul cu tricou verde stătea lângă electrostivuitor, în care era ascuns un CD player, şi, în timp ce se prefăcea că aranjează marfa pe rafturi, arunca priviri amuzate clienţilor. Era ceva mândru în privirea aceea, ca atunci când DJ-ul ştie că a ales cea mai potrivită piesă, dar şi un fel de conştiinţă a faptului că tocmai face o năzbâtie. Orga electronică, cu inflexiunile ei orientale, era insuportabilă. M-am apropiat de băiat şi i-am spus:

– Nu vă supăraţi, aţi putea să daţi muzica mai încet? Unii dintre clienţii magazinului dumneavoastră au alte gusturi.

– Dacă nu vă place piesa asta, pot s-o schimb.

Băiatul a manevrat CD playerul. „Nu te, nu te, nu te, nu te,/ Nu te-aş lăsa cinci minute,/ Fără tine linişte nu aş avea!” Tipul se bâţâi uşor în ritmul rapid al manelei.

– Vă rog să fiţi respectuos. Eu am fost politicoasă cu dumneavoastră. Muzica aceasta îmi agresează timpanele şi mă indispune. Eu când vin la cumpărături vreau să mă simt bine, să mă relaxez. În schimb, dumneavoastră vreţi să mă transpuneţi în atmosfera unei mahalale. Este inacceptabil.

– Mie-mi place muzica asta. Io-s un menoman. Dacă nu vă place, n-aveţi decât să căutaţi un magazin cu muzică de operă.

– Să ştiţi că vă spun la şeful de magazin. Atitudinea dumneavoastră este absolut necivilizată. În calitate de clientă, consider…

– Ei, „te spun, te spun”.  Pârâţi-mă, n-aveţi decât. Sunt obişnuit cu tot felul de sclifosiţi.

Am făcut stânga-mprejur şi m-am îndreptat spre prima casă, întrebând de şeful de magazin. Casiera l-a sunat şi el a apărut imediat: un bărbat la vreo 50 de ani, scund, îndesat, cu început de chelie. I-am povestit totul şi i-am cerut să ia măsuri. M-a ascultat cu atenţie, m-a aprobat dând din cap şi apoi m-a rugat să mai aştept puţin. Eram deja în întârziere, dar sângele îmi clocotea şi voiam să văd situaţia rezolvată odată. Aşa că am aşteptat. În clipa următoare a apărut băiatul. Şeful de magazin îl sunase.

– Ia spune, Nicule, ce s-a întâmplat? De ce ai fost nepoliticos cu doamna?

– Şefu’, iertaţi-mă, da’ am şi io nişte drepturi. Mie nu-mi plac snobismele. Dacă aş fi ascultat operă, doamna ar fi venit la mine şi m-ar fi bătut pe umăr. Deşi, la urma urmei, nu-i nicio diferenţă. Bunicul meu spunea mereu că nu te poţi căca în gustul omului. Manea, operă, totuna-i. Cultură, pân’ la urmă. De aia e democraţie, ca fiecare să se relaxeze cum poate: doamna, cheltuind bani la magazin, eu ascultând muzică. În plus, manelele mă înveselesc şi lucrez mai cu spor. Io cred că-i de bine. Nu tot asta ne spuneţi, să fim eficienţi?

– Bine, dar nu în detrimentul clienţilor, am încercat eu să intervin.

– Am văzut io o statistică la televizor, zicea că la 60 la sută dintre români le plac manelele, şi numai la 6 la sută le place opera. Şi atunci de ce vrea doamna să vină să facă ordine la noi în magazin? Fiindcă înseamnă că la 60 la sută dintre clienţii noştri le place muzica pe care o pun eu. Aşa că vânzările merg mai bine, profitul creşte. Cei 6 la sută pot să-şi facă cumpărăturile în altă parte. Trebe să trăiască şi concurenţa din ceva.

– Este strigător la cer!, răbufnesc.

– Şefu’, nu vă supăraţi, io-s un băiat simplu, fără multă şcoală, şi îmi place să spun lucrurilor pe nume. Că nu degeaba a fost revoluţie şi trăim în democraţie, unde majoritatea dictează. Avem dreptul să spunem ce gândim şi să ascultăm ce ne place. Eu pentru asta am luptat la revoluţie.

– Tu, mă, ai luptat la revoluţie? În ’89 încă sugeai la ţâţa mamei. Şeful de magazin râde în barbă.

– Da, şefu’, dar a fost mama în stradă, şi eu stăteam la ea în braţe.

– Hai, du-te şi munceşte ceva, că văd că la comentat eşti bun. Şi să nu te mai prind cu CD playerul.

Când şeful de magazin s-a întors spre mine, zâmbetul îi dispăruse de pe faţă. Şi-a cerut scuze pentru comportamentul angajatului şi m-a asigurat că incidentul nu va rămâne fără urmări. Avea să-l pedepsească, dar deocamdată trebuia să cântărească toate argumentele, pentru a se putea decide asupra sancţiunii celei mai potrivite.

Am plecat îmbufnată şi flămândă. În faţa magazinului staţiona o dubiţă şi doi bărbaţi descărcau marfă. Unul, între două vârste, stătea în spatele maşinii, între uşi, iar celuilalt, urcat în dubiţă, i se auzea doar vocea.

– Pe vremea lui Ceauşescu ştii cum era?, a întrebat vocea.

– Hm, l-a îndemnat morocănos bărbatul între două vârste.

– Mi-a zis mie o cunoştinţă. Aducea conserve pentru câini. Ştii, din alea cu bucăţi de carne şi sos.

– Îhî.

– Lua jos etichetele şi spunea că sunt pentru oameni. Şi le vindea la bold.

Nu mai voiam să mănânc. Am apăsat pe buton şi Titi şi-a deschis uşa primitor. M-am strecurat în el cu bucurie, singura bucurie din ziua aceea.

Ajunsă la birou, m-am apucat de lucru. Dar nu mă puteam concentra. Aveam în faţa ochilor chipul băiatului aceluia necioplit, dar simpatic în felul lui. Mi-am imaginat cum i-a sunat ceasul la ora 4, cum l-a oprit înjurând şi a mai dormit o jumătate de oră, apoi, cu un oftat, a aruncat plapuma deoparte şi şi-a sărutat nevasta gravidă cu gura puţind a somn şi a ceapă. Nevastă-sa a gemut încet şi s-a lăbărţat în tot patul, bucuroasă că nu a fost chemată la serviciu sâmbăta. Apoi l-am văzut îmbrăcând în viteză tricoul verde, puţin şifonat şi cu urme de deodorant, apoi blugii cam uzaţi, intrând la baie şi uşurându-se cu zgomot, în timp ce câteva picături cădeau pe colac. L-am urmărit spălându-se pe mâini fără săpun şi aruncându-şi doi pumni de apă peste obraji, apoi bând cafeaua rece şi fumând o ţigară, cu gândurile aiurea. L-am văzut răsucind cheia în broască şi pornind cu paşi grăbiţi spre serviciu, dar întârziind câteva minute. L-am auzit pe şeful de magazin apostrofându-l, spunându-i că nu mai tolerează să întârzie în fiecare zi şi că urmează să îi scadă câteva procente din salariu, apoi l-am văzut apucându-se de treabă şi pornindu-şi mizeria aia de manea pe care week-end-ul trecut dansase cu nevastă-sa la un chef cu vecinii din blocul lor de lângă gară.

Pe la ora 3 după-amiaza n-am mai rezistat şi am plecat de la birou. Titi m-a dus la magazin, unde m-am întâlnit din nou cu şeful băiatului. Nu ştiu de ce, am simţit nevoia să încep cerându-mi scuze, apoi am admis că poate am exagerat şi l-am rugat să nu-l penalizeze pe tânăr.

– Bine, doamnă, dar dacă nu luăm măsuri s-ar putea să deranjeze şi alţi clienţi. Noi avem un regulament de conduită pe care nu pot să-l încalc, pentru că s-ar crea un precedent. Dumneavoastră ce vreţi de la noi, de fapt?

– Domnule, sunt o clientă fidelă a magazinului şi apreciez foarte mult conduita angajaţilor. Niciodată până acum nu am avut probleme. Vă rog să îl iertaţi de data asta, probabil are şi el problemele lui, toţi avem probleme. E bine să fim empatici şi înţelegători. La urma urmei, şi Biserica ne spune să ne iubim aproapele. Dar vă rog să nu-i spuneţi că m-am întors şi că am vorbit cu dumneavoastră.

Şeful de magazin m-a privit circumspect. M-a asigurat că va trece cu vederea incidentul, cu atât mai mult cu cât cel reclamat era un angajat sârguincios şi harnic, chiar dacă nu neapărat diplomat. „E greu să lucrezi cu oamenii, fiecare are păsărica lui”, mi-a mai spus bărbatul. Cu sufletul uşor, m-am plimbat vreo jumătate de oră printre rafturile magazinului, alegând câteva produse. Am plătit, după ce am stat la o coadă lungă, şi când am ieşit, l-am văzut pe tânăr în zona din dreapta a parcării, vorbind la telefon şi gesticulând, apoi râzând în hohote. M-am bucurat că nu mai părea supărat. Apoi m-am îndreptat spre stânga, unde mă aştepta Titi al meu. Pe capota lui trona o inimă imensă, zgâriată cu cheia.

(Anca Goja)