1 martie 2017

ora 6,38 p.m.

N-am mai ţinut un jurnal din adolescenţă. Ţin minte că, după câţiva ani, m-am apucat să-l recitesc şi mi-a fost atât de ruşine, încât aş fi vrut să-i dau foc pe loc. Era plin de gânduri care nu mai erau ale mele, de atitudini pe care aş fi vrut să nu le fi avut niciodată, de gesturi care pur şi simplu aş fi preferat să rămână uitate. Erau chiar oameni despre care refuzam să îmi amintesc. Până la urmă, l-am aruncat la container, în speranţa că totuşi nu-l va găsi nimeni. Cred că m-am mai maturizat între timp. Am citit undeva că mai toţi oamenii importanţi au ţinut jurnal. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de un jurnal. Important e să fii sincer până la capăt, chiar dacă asta înseamnă să tai în carne vie.

O să scriu tot. De exemplu, că azi am primit o grămadă de mărţişoare, de la toţi bărbaţii pe care mi i-aş fi putut imagina. Bărbaţi din familie, colegi, prieteni, prieteni ai prietenilor sau bărbaţi despre care uitasem că există. Numai de la el, nu. De la Tudor. De fapt, nici nu ne-am întâlnit azi. Ne-am văzut ieri şi a fost un fiasco. Am fost o idioată. Pur şi simplu o idioată. Adevărul e că nu mă aşteptam ca el să vină la şedinţa aia plictisitoare. Când l-am văzut, mi-a picat faţa. Cât de cretină pot să fiu ca în loc să-i zâmbesc, să reacţionez de parcă cineva mi-ar înfige un cuţit în stomac? În fine, asta a fost. Evident că el a interpretat altfel şi nu m-a mai privit deloc, deşi şedinţa a durat aproape două ore. De altfel, a plecat cu câteva minute înainte de a se termina. Cred că nu mai suporta privirile mele bovine, aţintite asupra lui. În orice caz, mi-a stricat ziua. Şi ar fi fost o zi atât de frumoasă, cu soare blând şi cer senin. Prima zi de primăvară. Pe vremea asta, hormonii mei o iau razna. Pe bune, a venit primăvara cu exact o zi înainte de 1 martie. Mie nici ciclul nu-mi vine atât de la fix.

 

2 martie 2017

ora 11,17 a.m.

E mişto să ţii un jurnal electronic. Scrii în el oricând, de oriunde. De exemplu, acum sunt la serviciu. Întâmplător am o zi lejeră. Am lăsat uşa biroului deschisă, strategic. Uneori Tudor mai vine pe la noi. Ar putea să mă vadă de pe coridor. Încerc să mă concentrez, să nu cumva să ne întâlnim şi să uit iar să-i zâmbesc. Ar fi catastrofal pentru relaţia noastră. Din când în când mai ies pe hol, le fac scurte vizite colegelor, pândesc uşa de la intrare. Deocamdată, nicio veste. Clădirea asta îmi pare din ce în ce mai urâtă. Aici nimeni nu zâmbeşte, nimeni nu se gândeşte la dragoste. Afară e cald, dar toate geamurile sunt închise. Miroase a cabluri încinse şi a praf. Discuţiile colegilor sunt plictisitoare, banale. Una e bucuroasă că fiică-sa a învăţat să facă la veceu. Altul povesteşte meciul de fotbal jucat aseară. Altul comentează ultimele declaraţii ale unui politician controversat. Vorbe fără sens.

Cred că azi m-am uitat de vreo trei ori la profilul lui de Facebook. De altfel, i-am trimis o cerere de prietenie acum câteva luni, însă nu mi-a răspuns. Mă rog, atunci eram la început, poate nici nu ştia cum mă cheamă. Plus că am la profil o poză cu motanul meu. Trebuie să o schimb urgent. Deseară îmi fac un selfie sexy. El are poze cu soţia şi fetiţa lor, să tot aibă vreo 7-8 ani. Undeva la munte. Plus nişte poze cu colegii lui de serviciu, pe câţiva dintre ei îi ştiu. Cea cu el în gondolă, de vara trecută, îmi place cel mai mult, pare romantic.

 

9 martie 2017

ora 2,41 p.m.

Tocmai m-am trezit. De fapt, aş mai fi dormit – mi-am luat liber azi -, dar simţeam nevoia să scriu ultimele noutăţi. Nici nu ştiu cu ce să încep. S-au întâmplat o grămadă de chestii şi mă doare capul. Dar cine-i viteaz noaptea, să fie şi ziua, aşa zice Stana. Deci. Aseară am fost la chef. Cheful de 8 martie, evident. S-a ţinut undeva la o sală fiţoasă, şapte sute de locuri, angajaţi de la mai multe companii. Ştiam că vor fi mai multe, nu ştiam care. Frate, era cât pe ce să nici nu merg. Nu sunt prea petrecăreaţă, plus că eram cam întoarsă pe dos. Nu-l mai văzusem pe Tudor de mai bine de o săptămână, nu m-a căutat, la şedinţa de joi a trimis pe altcineva în locul lui, în fine. Eram cu moralul la pământ. Am avut noroc că m-a convins Stana să merg. A zis că dacă nu mă duc, înseamnă că nu sunt de gaşcă. Deci, nasoleală. Am găsit ceva cât de cât de îmbrăcat, mi-am pus câteva brizbrizuri, m-am parfumat, m-am machiat şi m-am dus. Când am intrat în sala aia mare, plină cu sclipiciuri şi femei în rochii de sirenă, mi-a venit să mă fac una cu pământul. Nu eram la înălţime. Eu şi colegii mei aveam o masă rezervată. Am băut un pahar de vin şi apoi l-am văzut. Mi l-a arătat Stana. Era să leşin. Era cu nevastă-sa şi cu nişte colegi. Pe ea o ştiam din pozele de pe Facebook. Arăta criminal. Evident că n-am mai mâncat nimic toată seara. Cel mai oribil lucru pe care îl poate face o femeie este să mestece. E un crez al meu din adolescenţă. I-am spus Stanei să nu mă lase să beau, am minţit că am luat antibiotice. Ştiam că dacă băutura mă prinde, o să mă fac de cacao. Plutea asta în aer. L-am urmărit toată seara cum povestea, cum gesticula, cum dansa cu nevastă-sa, cum râdea în hohote, dezvelindu-şi dinţii albi, cum i se mişcau firele de păr rebele când le explica colegelor ceva – muream de curiozitate să ştiu ce. Apoi colegii m-au chemat la dans, dansam în cerc pe muzică latino şi am încercat să ajung cât mai aproape de masa lui şi să mă mişc cât mai provocator, dar nu ştiu dacă m-a văzut sau nu, căci nu puteam să îl privesc decât pe ascuns. Voiam neapărat să-i atrag atenţia şi nu ştiam cum. Eram din ce în ce mai disperată. Din când în când ieşeam afară, la ţigară şi odată (era deja spre dimineaţă) m-am trezit lângă o tipă pe care n-o cunoşteam, dar care mi-a întins ţigara ei. Am făcut-o poştă până la capăt, timp în care mi-a povestit cum venise ea la cheful ăsta pusă pe fapte mari, gata să agaţe vreun tip ca lumea, dar toţi cei disponibili erau fie prea copii, fie prea moşi. Îşi lăsase prietenul acasă, era sătulă de el, relaţia lor stagna de ceva vreme, dar n-ar fi vrut să se arunce cu capul în gol. Şi nu găsea pe nimeni care să-i fie plasă de siguranţă. Când am terminat ţigara, aproape că mi-a plâns pe umăr. Ne-am mozolit. Era varză. Îmi spuneam că nu e bine ce fac şi îmi doream să fiu atât de beată, încât doar să mi se pară că mă sărut cu o femeie, şi de fapt buzele acelea moi şi limba gustoasă să fie ale lui Tudor, şi în timp ce mă minţeam aşa îi mângâiam părul şi atunci i-am simţit pletele lungi şi mătăsoase şi am împins-o brusc.

M-am dus la masă, mi-am umplut pe jumătate paharul cu Jack, şi l-a umplut şi Stana. Am dat groapă amândouă. Apoi am vrut să merg la baie. A trebuit să urmăresc cu atenţie modelul din covor, mi-era greu să merg drept. Dar mă simţeam plină de energie. Când am ajuns în hol, l-am văzut pe Tudor ieşind din buda bărbaţilor. M-a privit în ochi şi mi-a zâmbit. Nu-mi mai amintesc decât că în secunda următoare ne mozoleam ca nebunii. Cred că aşa trebuia să fie. M-a apucat de mână şi m-a împins într-o cabină din baia bărbaţilor. Mi-am dat jos rochia dintr-o mişcare. Mi-a scos ambii sâni din sutien, i-a apucat cu palmele şi a început să îi maseze nebuneşte. Îi învârtea ca pe elice. Mă şi vedeam luându-mi zborul, cu cele două motoraşe din piept torcând uşor, şi plutind pe deasupra veceurilor, apoi intrând în zbor în sala de bal, numai în chiloţi şi cu sutienul inutil, făcând mişto de toate femeile cu care Tudor se simţise bine până în acel moment. Mai ales de nevastă-sa. Da, aş fi vrut să-mi încâlcesc puţin degetele prin părul ei ondulat, să o apuc bine şi să-i dau drumul să cadă de la nivelul candelabrelor de cristal, drept în mijlocul tortului. Lupta lui Tudor cu chiloţii mei m-a readus la realitate. Mi-a înfipt-o imediat şi apoi l-am auzit pentru prima oară vorbindu-mi. Ce e drept, ne mai salutasem de multe ori şi un bună ziua poate fi uneori plin de promisiuni. O inflexiune a vocii poate face cât o invitaţie în pat. Dar acum era cu totul altceva. M-a întrebat: „Ai terminat?” La naiba, de abia începuse.  Dar i-am zis da şi i-am luat faţa în palme, i-am mângâiat-o febril şi i-am acoperit obrajii cu sărutări. Apoi, cu o bucată de hârtie igienică, i-am şters cu grijă urmele de ruj. M-a lăsat să fac toate astea fără nicio împotrivire. Mă iubea?

A deschis uşor uşa cabinei, s-a uitat în jur şi a ieşit, nu înainte să-mi spună să mai aştept două minute şi apoi să ies şi eu, ca şi cum aş fi încurcat buda bărbaţilor cu cea a femeilor. M-am agăţat de braţul lui, nu îmi doream nimic mai mult decât să intrăm împreună în sala de bal, să ne vadă toţi snobii şi toate colegele lui şi neveste-sii să i se facă rău. Dar el s-a desprins şi a ieşit în trombă. Am blocat uşa şi am acoperit meticulos colacul veceului cu hârtie igienică. Mi-am aranjat sutienul, mi-am luat rochia pe mine şi m-am aşezat. A fost un jet eliberator. Apoi am simţit că stomacul îmi urcă în gât şi mi-am băgat capul în veceu, dar nu prea aveam ce să vomit, decât un lichid gălbui şi acid. În jurul meu mirosea a urină stătută. Când m-am ridicat, am observat că îmi pătasem rochia cu voma aia eşuată. M-am dus la chiuvetă şi am spălat-o cu apă şi săpun lichid. Mirosea a căpşuni. Mi s-a făcut iar greaţă. Chiar atunci, dintr-o cabină a ieşit un tip, şi în timp ce îşi trăgea fermoarul de la pantaloni mi-a aruncat o privire tulbure, greu de descifrat.

Am intrat în sală plutind. Era semiîntuneric, dar tot am putut să-i disting pe Tudor şi pe nevastă-sa dansând strâns îmbrăţişaţi pe „I Will Always Love You”. Pe mese ardeau lumânări. Era greţos de romantic.

Cândva după dansul acela au plecat. De altfel, mai rămăseseră doar câţiva petrecăreţi. DJ-ul a băgat „Fir-ai tu să fii de murg” şi am intrat toţi în fibrilaţii. Eram muci şi săream ca nebunii pe melodia aia, de parcă ar fi intrat în noi toţi dracii. Un tip scund şi gras m-a luat în braţe şi nu ştiu cum am ajuns să-i spun că habar nu am cine e. El mi-a spus că mă cunoaşte de câţiva ani şi că nu am cum să nu-l cunosc, tocmai pe el. Mă strângea şi avea cămaşa leoarcă, iar sub ea simţeam păturica pufoasă de grăsime. Îmi era greaţă. M-a pupat umed şi lipicios pe amândoi obrajii. Nu mai ştiu cât am mai stat pe urmă, ştiu doar că am mai dat de câteva ori groapă, până când eu şi prietenii mei am rămas singuri în sală. Un tânăr strângea feţele de masă, se aprinseseră toate luminile, cineva pregătea un aspirator. Stana a propus să mergem într-un bar, să mai bem ceva. Ne-am urcat în două maşini şi ne-am dus în centrul vechi. În maşina în care eram eu, „Murgul” mergea la maxim. Stana urla la colegul meu care se urcase la volan: „Dă mai încet, mă tâmpitule, n-auzi?!” Maşina a agăţat un coş de gunoi. În bar muzica mergea tare, dar nu era aproape nimeni. N-am încăput toţi la o singură masă, aşa că m-am aşezat singură, mai la o parte. Aveam să constat că la ora 5 dimineaţa oamenii sunt foarte sociabili. Lângă mine s-a aşezat un tânăr brunet, ale cărui trăsături nu mi le amintesc prea bine. În jurul meu totul era vag, mă gândeam doar la sexul cu Tudor şi încă simţeam pe buze gustul aftershave-ului său. Tipul mi-a spus că este pilot, zicea ceva despre aeroportul din Satu Mare, era nemulţumit de pista de acolo. I-am spus că stewardesele sunt frumoase, m-a contrazis. Am insistat, m-a contrazis din nou. Mi-a spus că piloţii sunt testaţi medical la fiecare trei luni şi că nu le e uşor. Nu ştiu de ce i-am zis că am rău de înălţime şi că, în consecinţă, nu am zburat niciodată. Nu-mi păsa ce credea despre mine. La ora aia mi se rupea de tot. Mi s-a părut că nu am stat de vorbă mai mult de zece minute. Nu mi-a spus nici măcar cum îl chema. De fapt, la ora aia nici nu conta. Apoi Stana m-a luat de braţ. „Mergem?” „Mergem.” „Fă-o să zboare”, i-a strigat pilotul. Abia atunci mi-a părut rău că plecăm, dar eram prea varză ca să mă pot împotrivi. Stana i-a zâmbit. Ea era aproape trează.

Gata, am scris destul. Sunt încă ameţită, dar îmi revin. E bine? E rău? Să zicem că situaţia-i complexă. Fug la farmacie. Jur că, atunci când ne întâlnim, îi cer lui banii pentru pilula de a doua zi.

 

12 martie 2017

ora 3,27 p.m.

A fost aici. Nu m-a privit deloc. Părea binedispus, zâmbea, dar nu s-a uitat la mine nicio secundă. Îmi zâmbea mie? Nu a vrut ca privirile să ni se întâlnească dintr-o prudenţă exagerată? Îi e teamă să nu fim descoperiţi? Oare are un plan? Şi dacă are, de ce nu mi-l spune şi mie? În puii mei, asta nu-i viaţă.

 

12 martie 2017

ora 10,28 p.m.

Mă tot gândesc că noi ne construim relaţia pe o minciună. Dacă stau să analizez, singura noastră discuţie nu a fost deloc sinceră. „Ai terminat?” „Da.” Nu, e clar, cu prima ocazie trebuie să-l iau deoparte şi să-i spun. Nu e OK ce se întâmplă. Comunicarea e însuşi fundamentul unei relaţii de cuplu.

 

P.S.: Şi totuşi, tonul lui era cumva… cum să-l descriu? Drăgăstos? Nu, uneori cuvintele sunt prea seci.

 

20 martie 2017

ora 2,15 a.m.

M-am culcat cu Pufosul. De fapt îl cheamă Aurel. A fost azi (adică ieri) la mine la birou. Mi-a adus un buchet imens de frezii şi o cutie de bomboane de ciocolată. A zis că mi le dă numai dacă accept să ies cu el la o cafea, după program. Am zis OK, nu era mare lucru. Buchetul chiar era superb, precis costa o avere. Ne-am dus la o cafenea elegantă, dar mai retrasă. Nu voiam să mă vadă cineva cu Pufosul. Eram cu un cap mai înaltă decât el. Mi-a spus că mă ştia de câţiva ani, că era clientul unei colege de-ale mele şi că a fost de multe ori în clădirea noastră. Chiar nu-l observasem? Nu. Dar cam ce gen de bărbaţi preferi?, m-a întrebat. I l-am descris pe Tudor. I-am spus că îmi plac bărbaţii care ştiu ce vor, îndrăzneţi, dar care au o tandreţe greu detectabilă, cumva ascunsă. I-am spus inclusiv că trebuie să aibă dinţii albi şi câteva şuviţe de păr rebele. Nu ştiu ce m-a apucat. A zâmbit şi mi-a spus:

-Bărbatul acela nu te va face fericită niciodată.

Am vrut să-i spun „sugi pula”, dar m-am abţinut. Eram îmbrăcată elegant şi în cafenea era lume bună.

Apoi mi-a luat mâna în palme. Le avea moi şi transpirate. L-am respins.

-Gândeşte-te bine. E păcat să faci ceva ce o să regreţi. Eu sunt un om bogat, ţi-aş putea oferi tot ce vrei. Nu cer în schimb decât afecţiune şi discreţie. Şi sex, desigur. Sex de calitate.

Râdea. Ochii i se făcuseră mici, ca de porc. Îmi venea să-i trag una. În schimb, i-am zâmbit.

-Tot ce vreau?, am întrebat.

Mă gândeam cum aş putea să-l fac pe Tudor gelos. Vedeam asta ca pe o strategie de a-l determina să se întoarcă la mine. Aş fi făcut orice să-l mai văd abandonându-se în braţele mele.

Ne-am dus la mine. Pe drum, Aurel a cumpărat o sticlă de vin franţuzesc. Era absolut necesar să beau.

Am făcut sex cu ochii închişi. Mi-am imaginat că sunt cu Tudor, deşi nu era deloc uşor. Am scurtat partida cât am putut de mult, fără să dau de bănuit. Apoi a plecat la nevastă-sa.

Am făcut o baie lungă, dat apă la şoareci şi am ronţăit bomboane de ciocolată. Apoi l-am sunat pe Tudor. Îmi pregătisem discursul, îmi ordonasem ideile, îmi căutasem tonul potrivit. Când mi-am făcut curaj şi l-am apelat, m-am blocat. Pur şi simplu, n-am mai fost în stare să scot niciun cuvânt. A strigat la mine, mi-a spus să nu-l mai sun niciodată, ce-a fost a fost, e timpul să mergem mai departe, el e însurat şi are o familie fericită şi alte porcării. Am început să tremur. Vreo două ore după aia am fost mută. Trebuie să fac ceva. TREBUIE să fac ceva.

 

21 martie 2017

ora 8,17 p.m.

Am vorbit cu Stana pe Facebook. I-am spus despre Tudor. Nu tot, doar că am făcut sex. A râs şi mi-a spus că sunt nebună. Mie îmi venea să plâng. Ea crede că suntem împreună. Puteam să neg asta, puteam să-i spun despre Pufos, dar n-am vrut. Am şi eu mândria mea.

 

22 martie 2017

ora 1,12 a.m.

M-am hotărât: mă sinucid. În loc de bilet de adio, o să rămână jurnalul ăsta. Măcar să-l fac de râs pe dobitoc. Măcar să nu mă poată uita niciodată. Va fi scandal, e clar. Dacă am noroc, vor transmite şi televiziunile naţionale. Îmi vor face portretul psihologic, vor vorbi despre nefericirea mea. Tudor va fi terminat. Kaputt familie, kaputt slujbă, kaputt statut social.

M-am tot gândit de unde aş putea face rost de un pistol. Cu un pistol ar fi floare la ureche. Dar nu cunosc niciun poliţist, nici măcar vreun vânător. Aş vrea să mă împuşc întâi în vagin, apoi în inimă şi în tâmplă. Ceva simbolic. Dar s-ar putea să nu-mi iasă. Ar trebui ca glonţul să iasă exact în acelaşi timp în cele trei direcţii. Deci mi-ar trebui trei pistoale. Şi trei mâini. Nu, n-am cum. Păcat, era o idee faină. Un sfârşit demn.

Anna Karenina avea coaie, frate. Eu n-aş avea curaj să mă arunc în faţa trenului. Dacă nu mă omoară şi rămân handicapată? Cu medicamente ar fi cel mai bine. Dar n-am de unde să fac rost de reţete. Şi mă gândesc că dacă aş vomita mi-aş compromite imaginea. Vreau să fiu o moartă frumoasă. Măcar de atâta consolare să am parte. Să mă vadă Tudor şi să regrete.

Mi-am adus aminte de priza aia stricată. Mi se pare o idee bună.

 

22 martie 2017

ora 3,05 a.m.

Să-i fută dracu’ pe toţi. Mai ales pe Tudor. Nu mor caii când vor câinii. Destinul meu e altul.

Mă simt de parcă am renăscut. Pe bune, ce şanse erau să se ia curentul tocmai când eu am pus mîna pe firele alea? Ce e drept, am prins de partea cu cauciuc, dar tot era destul de riscant. Nici acum nu e curent, noroc că laptop-ul are bateria full. E clar, a fost un semn. Dumnezeule, dacă chiar exişti şi nu eşti un dobitoc, dă-mi un semn! Aşa I-am zis. Şi mi-a dat. La naiba, o să mai fie şedinţe, o să mai fie chefuri, o să mai fie sticle de Jack şi bărbaţi căsătoriţi – sau nu. O să mă răzbun altfel. Săptămâna viitoare îmi iau concediu şi mă duc la Viena. Cu avionul. Plăteşte Pufosul.

(Anca Goja)