Credit foto: Nicolae Scheianu

Hanuta. Două foi pătrate de napolitană, adăpostind un strat gros de cremă de ciocolată cu alune de pădure. Decadent de bună şi de multă. Hanuta era, însă, mult mai mult decât atât. Ea reprezenta întruchiparea bucuriei întâlnirii cu Occidentul, cu lumea aceea unde nu există „nici durere, nici întristare”, cum eu şi familia mea eram convinşi prin anii ’80.

Când am văzut pachetul pe raftul supermarketului, m-am oprit instinctiv. Trecuseră aproape 30 de ani de când nu mai gustasem napolitana aceea, şi totuşi nu-i uitasem culorile vesele ale ambalajului. Eram, ca de obicei, la cură de slăbire, dar Hanuta, cum spuneam, nu era doar o sumă de ingrediente interzise. Prima oară am primit napolitanele pătrate de la nişte nemţi. Prin 1986, doi bărbaţi tineri din RDG, Klaus şi Hans, au venit în România, atraşi de peisaje şi de zonele montane aproape nebătute de picior de turist. Tata, înrăit montaniard, îi întâlnise într-o excursie. În ciuda faptului că regimul nu agrea relaţiile românilor cu străinii, îi invitase la noi acasă şi astfel se legase o frumoasă prietenie. Nu era, desigur, un act de disidenţă, ci doar un comportament firesc. Mama era singura din familie care ştia germană; când ea lipsea, tata se înţelegea cu nemţii prin semne, iar comunicarea mergea mult mai bine decât s-ar fi aşteptat cu toţii. Hans şi Klaus erau pasionaţi de teatru. Îşi câştigau traiul punând în scenă mici spectacole pentru copii. Eu şi Oana îi adoram. Mai ales eu nu pierdeam nicio ocazie să mă joc cu ei şi să le stau în braţe sau în cârcă. Îşi cumpărau din România măşti înfăţişând diverse personaje: purceluşi cu obraji dolofani, hornari murdari de cenuşă, doctori cu ochelari gen John Lennon; ne-au dăruit şi nouă câteva. Din Germania ne aduceau cadouri, dar mai ales dulciuri, dintre care nu lipseau pachetele cu câte zece napolitane Hanuta. Se bucurau văzându-ne cum împrăştiam în jurul nostru toate darurile acelea în culori vii, atât de străine comunismului românesc, şi cum savuram gustul desăvârşit al ciocolatei nemţeşti, atât de diferit de ciocolata „Luminiţa” sau „Scufiţa Roşie”. Sosirea nemţilor în familia noastră era ca o gură de oxigen, ca şi cum ei ne-ar fi arătat o fereastră şi ne-ar fi spus: uite, dincolo de geamul acesta viaţa e cu totul şi cu totul diferită. Doar că geamul nu se deschidea niciodată. Dincoace de el, însă, vară de vară, români şi străini eram uniţi, şi acesta era deja lucru mare.

Hans şi Klaus au venit în România trei veri la rând. În al patrulea an i-am aşteptat ca pe o sărbătoare promisă, dar n-au mai venit. Mama mi-a spus că Hans şi-a rupt piciorul în timp ce mergea cu bicicleta. Dar nemţii n-au sosit nici în anul următor.

Apoi a venit revoluţia. Momentul acela când, în timp ce mă uitam la televizor, unde se transmiteau evenimentele din Bucureşti, m-am urcat pe măsuţa din camera de zi şi am început să sar pe ea. Ai grijă că o rupi, mi-a atras atenţia mama, dar eu i-am spus: De acum înainte ne vom putea cumpăra câte măsuţe vrem. Suntem liberi! Aveam 12 ani şi nu eram cu mult mai naivă decât părinţii mei.

Libertatea m-a făcut să cred că revederea va fi mult mai uşoară. Apoi, unificarea Germaniei mi-a hrănit şi ea speranţele: acum totul era bine, ce-i mai putea împiedica pe prietenii mei să ajungă la mine? De abia în vara următoare am primit o scrisoare. A tradus-o, cu poticneli şi folosindu-se de dicţionar, mama. Am aflat că Hans nu avusese niciun accident, ci i se născuse un băieţel. Mama nu a vrut să-mi spună adevărul, ca să nu mă întristeze. De acum nu mai eram eu copilul preferat al nemţilor. Nici în celelalte privinţe lucrurile nu stăteau cum îmi închipuisem. Afacerea cu teatrul pentru copii nu a mai mers, aşa că cei doi fuseseră nevoiţi să îşi găsească alte metode de supravieţuire. Hans devenise zugrav, iar Klaus, educator la o grădiniţă. Lipsa banilor şi familia (între timp, Klaus se căsătorise şi el şi avea două gemene) îi ţinuseră departe de România. Ne scriau că le era dor de Munţii Rodnei şi de noi şi că de abia aşteaptau să vină din nou în România, despre care auziseră că scăpase de Ceauşescu. Nicio promisiune, niciun plan concret, însă. Şi, mai ales, niciun cuvânt despre mine.

Mama s-a chinuit atunci să le răspundă. Învăţase germana la şcoală şi o ştiuse bine, dar cu anii uitase destul de mult şi îi venea greu să se exprime. Nu ne-au mai scris şi nu ne-au mai căutat niciodată. Cu timpul, a rămas doar amintirea parfumului ciocolatei nemţeşti cu alune de pădure şi sclipirea ambalajului auriu în ochii mijiţi a fericire.

Când am redescoperit napolitana pe raftul supermarketului, culorile ei se pierdeau parcă în marea de ambalaje atrăgătoare ale dulciurilor importate din toată lumea. Mi-am amintit cum eu şi familia mea am încercat să trăim normal, într-o țară şi într-o perioadă în care normalitatea era trecută la index. Pe vremea aceea, jucându-mă cu nişte străini şi mușcând din Hanuta, deveneam brusc un copil ca oricare altul din această lume. Handicapul politic dispărea. „Normalitate” – mi-am spus și deunăzi, când am pus pachetul de napolitane în coșul de cumpărături și am alungat un vag sentiment de vinovăție. Dieta putea să mai aștepte.

(Anca Goja)