Şi atunci, când se va lăsa noaptea şi aerul se va umple de parfum de liliac şi regina nopţii, iarăşi mă voi strecura afară din cămăruţa mea şi, pâş-pâş, mă voi duce în faţa porţii, unde vecinii îşi lasă în fiecare seară de marţi pubelele de gunoi pline de semne care de abia aşteaptă să fie descifrate, ca nişte cărţi misterioase. Iar cei care se vor încumeta la ora aceea să treacă pe strada noastră vor crede că foamea e cea care mă face să duc o existenţă atât de demnă de milă, dar ei vor greşi, pentru că nu sărăcia, ci curiozitatea mă mână. Căci nimic nu poate înlocui emoţia pe care o voi simţi desfăcând sacii de gunoi şi încercând să reconstitui, în cele mai neaşteptate amănunte, viaţa celor care s-au debarasat de ei.

Ca de obicei, voi alege la întâmplare o pubelă, poate cea pe care scrie Strat, apartamentul 3, căci domnişoara Elvira se poartă cel mai frumos cu mine, îmi aduce zilnic mâncare caldă în caserole de plastic. Și are grijă să nu pună prea multă sare, căci de la o vreme am probleme cu tensiunea. Domnişoara Elvira aruncă iarna multe capete de aţă, căci atunci e vremea când împleteşte căciuli pentru copiii străzii, dar primăvara găsesc adesea în pubela ei batiste de hârtie încă umede de lacrimi şi muci. Nu e fericită domnişoara Elvira, ştiu asta. Şi cum ar putea să fie fericită, când nu îşi găseşte sufletul-pereche, deşi poate că el o aşteaptă la câţiva metri distanţă? Domnişoara Elvira va împlini în curând 47 de ani, ce-i drept, nu mai e tânără, dar e ordonată, ca orice contabilă, şi nu aruncă banii pe prostii; i-am văzut de atâtea ori listele de cumpărături mototolite, şi pot să garantez că mereu sunt precise, impecabile. E încă o femeie bine. Dar lumea nu mai preţuieşte îndeajuns dragostea, câteodată mi se pare că vin dintr-o cu totul altă lume, că sentimentalismul meu este total nepotrivit vremurilor de azi. Aşa că stau retrasă în curticica asta, unde am impresia că iubirea îşi găseşte mereu locul, chiar dacă eu sunt doar o biată bătrână care o priveşte de pe margine. Şi ştiu că odată şi odată tot voi avea în cămăruţa mea tabloul acela. Domnişoara Elvira mă va invita din nou la ea, într-o seară ploioasă de noiembrie, mă va servi cu ceai de mentă şi biscuiţi cu migdale, şi îmi va dărui imaginea înrămată de pe etajera cu cărţi, din care zâmbesc cei mai drăgălaşi copii, o fetiţă cu bucle blonde şi un băieţel cu o băscuţă Gavroche. Şi mă voi bucura când voi vedea cum fetiţa îl pupă pe prietenul ei pe obrăjorul roz, şi el se fâstâceşte, şi voi şti că acela va fi cel mai frumos cadou pe care îl voi fi primit în întreaga mea viaţă.

Voi deschide, la rând, o altă pubelă, pe care va scrie Tănase, apartamentul 1, voi inspira mirosul de ceapă putrezită şi mă voi gândi cu drag la domnul Costel. Domnul Costel nu mai are mult până să împlinească 50 de ani, e văduv şi e îndrăgostit în secret de domnişoara Elvira, pe care se tot străduieşte să o cucerească. Ştiu, pentru că în gunoiul lui găsesc uneori buchete de garoafe roşii încă proaspete, pe care sunt sigură că domnul Costel le cumpără pentru domnişoara Elvira, însă, timid cum e, nu îndrăzneşte să i le ofere. Domnul profesor nu prea îşi găteşte, preferă să ia prânzul la „împinge tava”, dar uneori, seara, când se întoarce acasă, bate la uşa cămăruţei mele şi îmi oferă sandvichul cumpărat de la chioşcul liceului, pe care nu a avut timp să îl mănânce. E tare drăguţ domnul Costel, dar mi-ar plăcea să fie mai bărbat. Ce e drept, domnişoara Elvira are un fel de a fi aparte, pare mândră şi rece cu cămăşile ei cu guler înalt, cu volănaşe, încheiate până sus, cu fustele lungi şi drepte, în culori sobre, cu taioarele ţepene şi botinele care bocăne sever pe aleea ce traversează curtea. Domnul Costel i-a dăruit odată Elvirei o ciocolată cu fistic, dar ea a rupt-o în bucăţi, a ieşit în stradă şi i-a servit pe puradeii care se jucau în praf. Ştiu, pentru că am găsit ambalajul în gunoiul ei, iar domnişoara Elvira nu mănâncă niciodată dulciuri, să nu îşi strice silueta. Mă voi gândi la toate astea în timp ce voi privi la lumina lunii resturile de la creionul roşu, ascuţit de domnul Costel, căci el corectează lucrările de control numai cu creionul, niciodată cu pixul; voi citi câteva rebusuri dezlegate de domnul Costel, mare amator de astfel de reviste, apoi voi trece la următoarea pubelă.

Apartamentul 2, Chendrea. Îmi place mult mai mult gunoiul lor din perioadele în care soţii sunt plecaţi la ţară, unde socrii domnului Chendrea au o gospodărie serioasă, cu animale şi o grădină mare. De fiecare dată când se întâmplă asta, Iulian uită că e supărat pe viaţă şi parcă devine alt om. Vin la el în vizită o grămadă de prieteni, fete şi băieţi, şi, după ce se încălzesc puţin, pun staţia în funcţiune şi fac karaoke. De obicei, cântă muzică populară, din aceea veselă, de viaţă şi de petrecere, că doar sunt tineri şi puşi pe distracţie, şi chiar dacă falsează se simt bine şi mă fac şi pe mine să mai uit de necazuri. A doua zi voi găsi în gunoi treizeci şi două de prezervative, treizeci şi două de dovezi de iubire, plus nişte sticle goale de votcă, Busuioacă de Bohotin şi Coca-Cola, şi multe, multe chiştoace. Pe unele dintre ele, cu un miros mai deosebit, le voi aprinde şi voi trage câteva fumuri, apoi voi încerca să fac ordine între prezervative, să le aşez pe categorii şi mărimi, căci, deşi par împrăştiată şi murdară, de fapt îmi place ca fiecare lucru să fie la locul lui. Voi mai găsi acolo pete de vomă şi o pereche de chiloţi negri de dantelă, rupţi într-o parte şi pătaţi, ba chiar şi un sutien roşu, cu o cupă pe jumătate arsă, ceea ce nu mă va mai lăsa să dorm toată noaptea de curiozitate şi entuziasm. Mă voi gândi că în apartamentul 2 se va fi copt o iubire cu năbădăi, că poate chiar Iulian va fi fost cel care, împins de un acces de gelozie, va fi dat foc sutienului iubitei, pentru a se răzbuna. Iar ea, cuprinsă de regrete, va plânge şi îl va implora să o ierte, căci a fost nesăbuită, iar obrajii îi vor fi brăzdaţi de pârâiaşe negre de rimel, cel mai bun rimel cumpărat din alocaţie. Voi mai găsi acolo câteva tuburi de chipsuri cu brânză şi pungi de popcorn, în fine, un conţinut cu totul diferit de cel pe care îl voi găsi după sosirea părinţilor de la ţară: pene ude de găină, coji de cartofi şi de sfeclă. O mare plictiseală.

Îi voi vedea dansând pe muzica lui Iulian şi pe cei doi tineri căsătoriţi de la apartamentul 4, familia Bogdan. Ei vor sta în bucătărioara lor, prin a cărei perdea se vede tot, şi vor ţopăi strâns îmbrăţişaţi, râzând în hohote, până când vor obosi. Atunci se vor opri şi se vor săruta ca la sfârşitul lumii, apoi vor stinge becul şi se vor retrage în dormitor. Sunt aşa de drăguţi ei doi! Locuiesc aici de pe vremea când erau studenţi şi ştiu că se iubesc mult, chiar dacă uneori, noaptea, când scormonesc în gunoi, îi aud certându-se, văd becul aprins în bucătărie şi obiecte mici zburând prin casă. Tu nu mă mai iubeşti, cred că nu m-ai iubit niciodată, îmi strâng lucrurile şi plec acasă, la mama, ştiai de la bun început că vreau un copil cu tine, m-ai minţit, ba nu, tu m-ai înţeles greşit, ţi-am spus că vreau să fiu avansat, vrei să stăm toată viaţa în magherniţa asta, să nu putem pune un ban deoparte, să fiu un nimeni, bine, dar tu nu te gândeşti că timpul trece, că corpul meu acum e cel mai pregătit să aibă un copil, tu nu ştii că copiii născuţi târziu au 30 la sută mai multe şanse să sufere de autism, eşti un egoist, mereu ai fost aşa, eu am fost proastă, am crezut că iubirea o să te schimbe. Atunci ea se prăbuşeşte pe pat plângând şi el fumează în celălalt colţ al bucătăriei şi după o vreme lumina se stinge şi e linişte, atât de linişte. Iar eu voi căuta în pubela lor şi voi găsi teste de sarcină şi facturi şi multe pachete de ţigări şi cafea şi cutii goale de creme de zi şi de noapte şi spray-uri de bărbaţi pe care scrie Ocean şi sticluţe de ojă dar niciodată oase, pentru că ei sunt vegetarieni. Şi parcă voi simţi cum respiră pământul şi pungile de gunoi vor foşni atât de frumos când îşi vor lepăda poveştile şi o să inspir adânc aerul impregnat de miros de putreziciune. Iar atunci mă va vedea Iulian, care se va fi strecurat afară din casă să fumeze o ţigară pe ascuns, şi eu o să-i spun că e păcat de tinereţea lui să fumeze atâta, că îl aşteaptă o viaţă lungă şi plină de iubire, şi el o să-mi spună să mă fut în mă-ta, lasă-mă-n pace, babă nebună, iar eu n-o să mă supăr pentru că voi fi citit undeva că asta e cea mai creativă înjurătură din limba română şi mie îmi plac oamenii creativi, de aceea până să mă îmbolnăvesc am fost profesoară de română. Voi închide puţin ochii şi, cu o clipă înainte de a lăsa să cadă capacul pubelei, voi fi fericită, pentru că voi şti atunci că gunoiul şi poveştile vor exista atâta timp cât va dăinui lumea.

(Anca Goja)