O țineam pe mama strâns de mână în ziua aceea de 15 septembrie, prima zi de 15 septembrie cu semnificație din viața mea. Stăteam față în față cu ea, încercând să creez, astfel, o insulă a noastră, ferită de mulțimea gălăgioasă din jur.

Curtea școlii era altfel decât o știam eu, curtea aceea în care mergeam vara și mă jucam elasticul cu fetele de la bloc. Era plină de fetițe cu cordeluțe, uniforme închise la culoare şi guleraş alb, de băieți care arătau ciudat în costumele acelea scorțoase și cu cravate pioniereşti la gât, de oameni mari cu mâinile pline de buchete de flori. Aerul vuia. Toată lumea vorbea cu toată lumea. Măcar am fundele mai mari decât majoritatea fetelor, mi-am spus, încurajându-mă. Fundele confecţionate de mama, mi le amintesc perfect.

O urmăream din ochi pe tovarășa învățătoare. Era micuță, ca mama. Avea părul creț tuns scurt (o tunsoare la modă în anii ’80) și o fustă dreaptă, ternă, până la jumătatea pulpelor. O știam de mult, fusese și învățătoarea surorii mele, care o adorase. Sora mea cea cuminte și silitoare. Apoi am văzut-o apropiindu-se. S-a oprit lângă noi, îmi zâmbea. Au început să vorbească lucruri de-ale oamenilor mari.

În jurul meu, totul era estompat. Am apucat mâna mamei. Ăsta merge cu purceii, ăsta merge cu vițeii, ăsta strânge gătejele, ăsta face plăcințele, și ăsta zice: dă-mi și mie un pic, că eu sunt cel mai mic. Mâna e ascultătoare, mă lasă să fac ce vreau cu ea. Și, încă o dată: ăsta merge cu purceii, ăstuia-i plac soldățeii, soldățelul se aruncă la pământ și trage în fratele lui, pac pac pac!

Cele două femei râd. Ridic ochii. La capătul mâinii – tovarășa. Mama își ține mâinile pe lângă corp, una e ocupată cu buchetul de garoafe. Înghit în sec. Mă dau mai aproape de mama și o apuc strâns de mâna liberă. Îmi cercetez bine de tot vârfurile sandalelor. Fața îmi arde.

-Vino cu mine, imediat intrăm în clasă.

Mâna tovarășei se lasă moale pe umărul meu. Mă uit la mama. Îmi zâmbește și îmi face semn să fiu ascultătoare. O mână i se desprinde din strânsoare, cealaltă îmi întinde buchetul de flori.

În timp ce ne îndreptăm spre grupul de copii înșiruiți doi câte doi, mă mai uit o dată în urmă. Apoi o apuc pe tovarășa de mână. E caldă și moale. Seamănă cu a mamei.

(Anca Goja)