Credit foto: Nicolae Scheianu

Era prin anul 2000. Eram studentă. Acum, rememorând, nu înţeleg ce a fost în capul meu. Poate că, nefericită fiind, găseam bucurie în mizeriile făcute altora. Nimic mai jalnic.

În vremurile acelea, internetul se afla la începuturi. Accesam MIRC-ul, un soi de precursor al Facebook-ului, ferindu-ne de profesori, la calculatoarele din cabinetul de informatică al facultăţii. Se întâmplau multe în cabinetul acela. În încăperea cu tehnologia viitorului, aveam parcă mai mult curaj. Acolo a înmugurit unilateral iubirea imposibilă pentru unul dintre profesorii mei. Şi tot acolo, concomitent, am tatonat un amor mai pământean pentru unul dintre colegii mei mai mari, dragoste care nu avea să se concretizeze niciodată.

Într-una din zile, stând pe MIRC, mi-a venit o idee năstruşnică. Am abordat o necunoscută care îşi alesese pseudonimul Electra. Am tachinat-o, am lăudat-o, am incitat-o, dar n-am avut destulă prezenţă de spirit încât să o întreb ce a făcut-o să îşi aleagă un nume atât de rezonant. N-am aflat, aşadar, dacă era un şoarece de bibliotecă, o îndrăgostită de tragedia greacă, sau, din contră, o fetişcană ahtiată după modă, care şi-o alesese drept model în viaţă pe celebra Carmen Electra. Într-un final, i-am dat întâlnire. Ca să mă recunoască, m-am descris: tip drăguţ, student, înalt, slăbuţ, şaten, cu plete, port blugi şi o cămaşă în carouri roşii şi negre. Pe vremea aceea, toţi băieţii aveau în garderobă o astfel de cămaşă. Am fixat întâlnirea în aceeaşi zi, la ora 5, în centrul oraşului, la Coada calului, cum i se spunea, cu familiaritate, monumentului ecvestru al lui Matei Corvin.

Nici nu-mi trecuse prin cap să mă prezint la întânire. Tot ce dorisem era să văd dacă sunt în stare să cuceresc o femeie. Să aflu cum ar/aş fi fost dacă m-aş fi născut băiat. O întâmplare mică, determinând o cu totul altă viaţă. Pe măsură ce ora se apropia, eram tot mai neliniştită. Ca să îmi savurez până la capăt plăcerea, trebuia să văd. S-o văd. Îmi doream să fie frumoasă

La ora 5 eram la Coada calului. De fapt, am ajuns cu cinci minute mai târziu. În jurul monumentului era plin de tineri. Grupuri, cupluri, dar şi câţiva care păreau singuri. M-am concentrat asupra lor. Băieţi care fumau. Studente care citeau. O fată se aşezase pe gărduleţul din faţa catedralei. Se uita din când în când la ceas. Îşi făcea de lucru cu părul lung, negru, mătăsos. Cerceta piaţa cu privirea, în căutarea unor carouri  roşii şi negre. Mie, peste tricoul vernil mi se revărsau pletele blonde. Apoi s-a ridicat şi, cu paşi înceţi, nesiguri, a dat un ocol pieţei, înainte de a pleca. A trecut pe lângă mine, atingându-mi umărul cu câteva fire de păr. Nu m-a privitCu greu m-am abţinut să n-o iau de mână şi s-o opresc. Aş fi vrut să mă uit în ochii ei fără să spun nimic, iar ea să înţeleagă. Dar ruşinea mă paraliza.

Şi azi, după 16 ani, când aud numele Electra, simt cum mi se pune un nod în gât.

(Anca Goja)