Credit foto: Radu Suciu

În sala de dans nu era nicio masă, aşa că aşezase pe jos toate ustensilele. Pânză, clei, vopsea, o pensulă, nişte bucăţi de lemn. Într-unul dintre colţuri lumina bradul; Paul îi povestise că, doar cu două zile în urmă, fusese acolo un spectacol de gală, iar micii dansatori primiseră daruri.

Nu-şi putea scoate din minte plânsetul femeii aceleia şi cuvintele ei deznădăjduite: „Uite ce face, Horia, uite ce face!” În filmul pe care îl urmărise dimineaţă la televizor, femeia nu se vedea, imaginea era neagră, străbătută doar de focurile armelor, bănuiai nişte tancuri trecând nepăsătoare peste trupuri vii, dar vocea femeii spunea totul despre grozăvia momentului.

Îşi amintea şi ea groaza acelor zile. Cum tremura în timp ce asculta Europa Liberă şi, apoi, în timp ce privea imaginile cu măcelul la Televiziunea Română. Cum credeau toţi în terorişti, şi ea, şi părinţii ei, deşi doar ea avea scuza celor 11 ani de curând împliniţi.

Înmuie pensula în vopseaua roşie şi mâzgăli prima literă. Un „C” mare şi rotund, precum fundurile corupţilor din fruntea ţării. Dar nu-i venea să râdă. Zâmbi numai când îşi aminti cum, atunci, cu 28 de ani în urmă, se urcase pe măsuţa şubredă din dormitor şi începuse să sară. Maică-sa îi spusese să se potolească, să nu strice masa. Şi ea râsese şi răspunsese că nu contează, de acum îşi vor putea cumpăra câte mese noi vor dori. Avea 11 ani, dar pentru ea libertatea era garanţia bunăstării. Libertatea era cheia tuturor lucrurilor bune din lumea asta.

Oftă în timp ce prin faţa ochilor îi treceau dezamăgirile din anii din urmă, plecarea din ţară, unul câte unul, a celor mai buni prieteni, apoi a surorii ei, care se săturase să lupte zi de zi pentru un trai decent, scandalurile de corupţie, presa subjugată de oamenii politici, care erau totodată oameni de afaceri dubioşi şi se aflau şi în fruntea administraţiei, micile mizerii de fiecare zi, „că aşa-i în România”, şi speranţa, la care nu renunţase, că într-o zi va fi bine. Continua să picteze, cu gândurile aiurea. Nu simţise Crăciunul apropiindu-se anul acesta. Nu căutase cu înfrigurare cadouri, nu alesese cu grijă decoraţiunile pentru casă şi brad, nu scrisese cu mâna ei felicitări pentru prietenii plecaţi din ţară. Stătuse lipită de ecranul televizorului, zile şi săptămâni întregi, urmărind stupefiată cum democraţia piere încet, sub ochii ei. Mărşăluise la proteste, semnase petiţii, le scrisese SMS-uri senatorilor, le trimisese e-mailuri deputaţilor. Totul, degeaba. Tăvălugul era de neoprit. Ţara se pregătea să devină raiul răufăcătorilor. Legile erau scrise şi votate chiar de ei.

Vopsi ultimele litere şi îşi spuse că nu avea voie să obosească. Că, atâta timp cât puternicii zilei mai aveau energie, trebuia să aibă şi ea. Avea de gând să lupte cât mai mult. Dar bagajul îi era făcut. În caz de înfrângere, lua primul avion spre Vest. Voia, însă, să ştie că mai întâi a făcut tot ce s-a putut. Voia să rămână prietenă cu conştiinţa ei.

-A, eşti deja gata?, o întrebă Paul, intrând în sală. Să văd, ce-ai scris? „Când in-jus-tiţia devine le-ge, re-zis-tenţa devi-ne da-to-rie”, citi, silabisind. Super. La următoarea te ajut şi eu.

(Anca Goja)