Întotdeauna mi-a plăcut apa. Înotul a fost mereu singurul sport cu care m-am împăcat. De mică m-am simţit ca şi cum mama m-ar fi născut în apă, deşi pe atunci astfel de proceduri fistichii nu se practicau în România, unde spitalele erau ca vai de ele şi medicii supravieţuiau din brânza şi ouăle primite de la pacienţii de la ţară. Şi tot apa a fost cea care m-a făcut să întrezăresc pentru prima oară moartea.

Pe la patru ani, eram cea mai mică dintre copiii care făceau cursuri de înot la bazinul olimpic. Mergeam împreună cu sora mea, Oana, cu trei ani şi jumătate mai mare decât mine, care făcea înot de performanţă. Apoi, în şcoala primară, am mers cu clasa. Pentru mine, care mă descurcam binişor în apă, cursurile acelea erau plictisitoare. Ore întregi de mers cu pluta, plutele acelea din lemn cu vopseaua verde scorojită, ore întregi de dat din picioare în timp ce ne ţineam cu mâinile de marginea bazinului. În apă pluteau mereu chestii, ba o bucată de vopsea desprinsă de pe plută, ba sputa vreunor colegi care se luaseră la concurs, dornici să îşi arate talentul la scuipat la distanţă. Şi teroarea venită dinspre băieţii clasei, care ne scufundau pe noi, fetele, apăsându-ne pe creştet, evident gustând plăcerea de a avea asupra noastră putere de viaţă şi de moarte. Erau clipe de luptă fără reguli, de luptă inegală contra a doi sau trei aliaţi, în timp ce secunde preţioase treceau şi apa se umplea de bule de aer şi de fire smulse de păr.

Pe vremea aceea mergeam la mare vară de vară. Era un soi de ritual care includea, în ceea ce mă privea, ore întregi petrecute sărind de pe stabilopozi în valuri. Săream împreună cu tata şi cu Oana. Mai întâi plonja în valuri tata, care apoi mă aştepta în apă şi îmi dădea semnalul. Săream fără nicio tehnică, cu burta înainte şi cu mâinile ridicate, din pura plăcere a alunecării prin aer şi apă. De fiecare dată făceam senzaţie, în jurul nostru se adunau gură-cască, minunându-se că un copil atât de mic e aşa de curajos. Până într-o zi când, sărind din locul cunoscut şi scufundându-mă în mare, am simţit o durere ascuţită, copleşitoare, în piciorul drept. Întunericul apei s-a făcut mai negru, mai apăsător, m-am simţit dintr-o dată singură într-o lume ostilă şi o spaimă de tot şi de toate m-a copleşit. Cu o ultimă sforţare, am început să dau din picioare, cu teama ca monstrul din adâncuri să nu mă muşte din nou. Am ieşit la suprafaţă şi prima gură de aer s-a confundat cu primul urlet şi cu primul val de lacrimi care s-au amestecat cu apa sărată. Nu m-am oprit din urlat până la dispensar, unde tata m-a dus în cârcă, explicându-mi că m-am lovit cu piciorul de un colţ ascuţit de stâncă, ascuns sub apă. Dar nimeni şi nimic nu m-a putut convinge că nu un monstru marin, locuitor de sute de ani al adâncurilor tenebroase, şi-a înfipt colţii în laba piciorului meu. La dispensar mi-au pus nouă copci. Nu aveau anestezic, ceea ce nu era chiar neobişnuit pentru vremurile acelea. Dar a aflat toată staţiunea, am avut grijă de asta. Nu m-am oprit din plânsul zgomotos, cu hohote, până când m-am văzut scăpată din ghearele doctoriţei. Cicatricea o mai am şi acum, vara mereu trebuie să dau explicaţii curioşilor care mă văd în sandale. De sărit n-am mai vrut să sar.

Despre cicatrice m-a întrebat şi Grig în seara când ne-am cunoscut. Era luna mai, de câteva zile dăduse căldura, şi Grig era primul tip cu pătrăţele pe burtă care se dădea la mine. Eram în anul trei de facultate şi până atunci avusesem numai iubiţi palizi, cu hainele puţind a fum de ţigară stătut şi cu aere de neînţeleşi. Grig era altfel: mi-a spus de la bun început că a rămas singur de curând şi că nu se lasă până când nu mă convinge că am face o pereche simpatică. Mi-a descoperit repede pasiunea pentru băuturile dulci, aşa că i-am cedat din prima seară, după ce, aşezaţi pe treptele scării de bloc cu o sticlă de whisky cream lângă noi, ne-am povestit amintiri din copilărie. Scot eu frica de apă din tine, mi-a spus, cu zâmbetul celui care tocmai şi-a găsit un scop în viaţă, cu zâmbetul bărbatului care se hotărăşte să modeleze femeia de lângă el, cu zâmbetul celui care ştie că are cheia pentru broasca din uşa care i-a răsărit în faţă. Atunci nu l-am luat în seamă.

Vara ne-am petrecut-o împreună, în Cluj. Era prima vacanţă în care nu voiam să merg acasă. Nu aveam nici un chef să îl prezint pe Grig alor mei, care mereu au fost pretenţioşi când venea vorba să le aduc un tip în casă. Iar Grig era un exemplar destul de primitiv, odată ce ajungeai să-l cunoşti. Era instructor la o sală de sport, iar timpul liber şi-l petrecea fie îngrijindu-şi acvariul imens din apartament, fie uitându-se la televizor, cu o bere în mână. Canalul lui preferat era National Geographic, dar zappa oriunde găsea vreun documentar despre corali, peşti şi adâncurile oceanelor. M-a convins să mergem împreună în Grecia, unde urma ca el să facă snorkeling, iar eu să fac plajă, să mănânc îngheţată, să beau cocktailuri şi să umblu prin magazine. Cu două zile înainte de plecare, însă, a venit acasă cu un echipament complet de snorkeling, pe care tocmai îl cumpărase pentru mine. Pe mine n-o să mă vezi înotând în apă adâncă, nu aşa ne-a fost vorba, ţi-am zis că nu mă simt bine în larg, ştiai de când ne-am cunoscut, nu trebuia să mă fuţi dacă nu mă accepţi aşa cum sunt, de ce dracu vor toţi bărbaţii să le schimbe pe femeile de lângă ei, ce, tu te crezi perfect? Până la urmă n-am avut încotro: am îndesat echipamentul în bagaj, cu gândul că n-o să-l port niciodată.

Grig alesese o plajă potrivită pentru snorkeling, îşi petrecuse câteva după-amieze citind bloguri cu sfaturi despre scufundări şi cu poze din cele mai bune astfel de locuri din Grecia. Mai făcuse snorkeling în vreo două veri, dar niciodată în Grecia. Când am ajuns la malul apei, în prima zi, eram întoarsă pe dos. Anticipam ceva neplăcut. Grig era numai un zâmbet şi, după cum îl cunoşteam, mi-am dat seama că n-o să se lase până când nu mă scufund cu el. Bineînţeles, nu m-am lăsat convinsă fără o ceartă. Măcar atât puteam să fac, să-l enervez şi pe el. Apoi mi-am luat costumul şi mi-am făcut curaj. Apa era turqoise, cum nu mai văzusem decât la TV, iar pe fund era un prundiş alb. Ne-am scufundat ţinându-ne de mână, fără să fiu sigură dacă aceasta e o măsură pentru propria mea protecţie sau o modalitate prin care Grig se asigura că nu fug. La început a fost bine. Soarele lumina prin apă, peisajul era destul de spectaculos, cu stânci şi peştişori, apa nu era prea rece şi ceva mai departe se vedeau şi alţi turişti care făceau acelaşi lucru ca noi. Apoi ne-am apropiat de o stâncă în preajma căreia staţionau bancuri de peşti mari, unii cât antebraţul meu de lungi. Grig m-a tras după el, voia să atingă peştii cu mâna, ochii îi râdeau din spatele măştii. Şi atunci s-a întâmplat ceva. Apa a devenit întunecoasă, soarele se ascunsese după nori, din tenebre veneau spre noi peşti imenşi, cu gurile căscate, care se frecau de mine cu solzii lor scârboşi, stânca se înnegrise şi parcă voia să mă înghită, mi s-a făcut frig şi am vrut să ies imediat din apă, să mă refugiez pe plajă, la adăpost. Dar Grig mi-a simţit zvâcnirea şi m-a cuprins cu braţele, m-a forţat să rămân pe loc în ciuda zbaterii mele disperate, şi atunci cu un gest pe care nu l-am gândit mi-am smuls tubul din gură şi l-am muşcat de umăr. El nu mi-a dat drumul nici atunci, aşa că am strâns cât am putut de tare, riscând să desprind cu totul bucata aia de carne sărată şi păr, apoi am scăpat în sfârşit şi am înotat spre mal mai repede ca nicicând. Tu eşti tâmpită, ai probleme la mansardă, să muşti ca o căţea turbată, uite, îmi curge sânge, futu-ţi mama ta de cretină, că nu ştiu ce naiba am văzut la tine, pe lângă că eşti proastă eşti şi dusă de-acasă, eu am vrut să te scap de fricile tale idioate şi tu uite ce-mi faci, dacă nu eram domn îţi spărgeam dinţii ăia, dar aşa sunt eu, întotdeuna am respectat femeile, băga-te-aş în mă-ta de curvă, că mi-ai rupt carnea de pe mine. Nu i-am răspuns, repetam mecanic: ne întoarcem acasă, ne întoarcem acasă. A doua zi am luat un autocar spre România, eu în faţă, aproape de şofer, el în spate, povestind în gura mare ce a păţit unui grup de turişti români. Apoi nu l-am mai văzut niciodată. Din când în când îmi amintesc gustul acela de sânge, apă de mare şi cremă de plajă, senzaţia de neputinţă, de efort în van şi ciuda, ciuda că nimic nu e cum ar trebui să fie.

Între timp, viaţa s-a complicat. Mi-e tot mai greu să o înţeleg. Sunt unele seri în care nu am altă soluţie decât să apăs butonul „reset”. Atunci îmi pregătesc baia fierbinte cu parfum de lavandă şi o savurez pe îndelete. Când mă simt gata, îmi prind nasul cu două degete şi mă scufund. Nu număr secundele, pur şi simplu aştept să treacă spasmele, clipele în care trupul, în total dezacord cu mintea, luptă pentru aer, pentru viaţă. Dacă sunt destul de hotărâtă, după o vreme corpul se relaxează, împăcat, gata de întâlnirea cu o altă lume. Abia atunci, în clipa decisivă, mintea dă comanda aşteptată şi capul iese de sub apă. Prima gură de aer din noua viaţă nu se compară cu nimic. E ca şi cum ai avea privilegiul de a gusta Începutul. Chestia faină e că pot să repet exerciţiul oricând. Cu o singură condiţie: ca înainte de a mă scufunda, să îmi scot picioarele din cadă. Apa, chiar şi cea din vană, poate ascunde pericole neştiute. Cicatricea e o dovadă suficientă. Şi nu merită să mor oricum.

(Anca Goja)