Pe când ieşea şchiopătând pe poarta spitalului şi îşi ridica ochii spre cer, uimit de calmul albastrului punctat de nori ca nişte moţuri de frişcă, Maximilian avea încă în nări mirosul de iod şi medicamente. Se gândea atunci că poate totul a fost doar un vis urât, un coşmar iscat de cine ştie ce iţe încurcate ale subconştientului său, că Ingrid era teafără şi urma să vină să-i aducă portocala obişnuită şi Lili era vie, gălăgioasă şi nesuferită ca întotdeauna. Dar, odată ajuns în faţa atelierului de reparat ceasuri, ale cărui geamuri sparte lăsau să se vadă haosul din interior, Maximilian s-a convins încă o dată că lumea nu era decât un mecanism stricat.
Era un bărbat care păşea deja în cea de-a treia vârstă, însă încă în putere, chiar dacă poliomielita de care a suferit în copilărie l-a lăsat cu un beteşug la picior. A moştenit de la tatăl său un atelier de reparat ceasuri, unde îşi petrecea cea mai mare parte din zi, printre rotiţe, arcuri, pensete, cadrane şi pompiţe cu ulei. Acolo, aplecat asupra mecanismelor complicate, privind prin lupă, Maximilian avea tot timpul la dispoziţie pentru a se gândi la oameni, la lume şi la viaţă.
Pe vremuri, bărbatul era capabil să ghicească omul după ceas. Dintr-o singură privire, ştia dacă purtătorul ceasului este bogat sau sărac, intelectual sau muncitor, şi, chiar când purta haine ponosite, dacă era de viţă nobilă ceasul îl trăda. Nu numai marca obiectului şi felul în care acesta era îngrijit erau semnele prin care lui Maximilian i se relevau aceste adevăruri, dar şi din felul în care bijuteria era purtată. Eleganţă şi stil, sau, din contră, mitocănie şi un fel de a fi rudimentar – toate transpăreau din felul în care ne purtam ceasul, credea meşterul. Mai nou, însă, lumea o a luat-o razna. De când cu telefoanele mobile, tot mai puţini erau cei care purtau ceas la încheietura mâinii. Ceasurile mecanice erau aproape imposibil de găsit azi. Ceasurile adevărate, din metal şi sticlă, au dispărut aproape cu totul, fiind înlocuite de ceasuri din plastic. Era aproape o blasfemie, câtă vreme plasticul nu avea prestanţă şi nu putea să dea strălucire unei ţinute cenuşii, aşa cum făceau vechile ceasuri, care se purtau pe timpuri în loc de bijuterii. Culmea culmilor, unii cumpărau astăzi aşa-zise ceasuri vintage, ceasuri electronice care le imitau pe cele vechi, mecanice. Suntem înconjuraţi de falsuri; totul e prefăcătorie – îşi spunea Maximilian cu amărăciune.
Lumea aceasta îl făcuse să devină ursuz şi veşnic încruntat. O singură fiinţă reuşea să îi destindă ridurile dintre sprâncene: vecina lui, Ingrid. Era o femeie trecută de prima tinereţe şi mai degrabă comună, dacă ar fi să judecăm doar după trăsăturile feţei. Însă, prin felul în care se îmbrăca, prin bluzele ei cu mâneci bufante şi guler înalt, prin fustele drepte, lungi până la jumătatea pulpelor, şi botinele cuminţi, cu toc mic, ieşea imediat în evidenţă, ca o fiinţă din alt secol. Avea părul lung, brunet şi drept, şi îl purta într-o pieptănătură înaltă, care îi făcea chipul să pară alungit. Ingrid era funcţionară la o instituţie publică şi locuia chiar în centrul oraşului, în blocul în care Maximilian avea atelierul. Era o zonă plină de magazine de lux şi clădiri de birouri cu geamuri reflectorizante, în care atelierul de reparat ceasuri, cu firma lui din tablă vopsită, părea un portal prin care cei iniţiaţi puteau să călătorească în timp. În faţa lui era o intersecţie imensă, întotdeauna foarte aglomerată, cu oameni care mergeau grăbiţi, vorbind la telefoanele mobile despre ultimele cotaţii la bursă, despre temele pe care trebuia să le facă bona cu copilul abia ajuns de la şcoală, despre sentinţa judecătorească pronunţată de curând într-un caz controversat sau despre scandalul care făcea azi subiectul tuturor talk-show-urilor. Numai în atelierul lui Maximilian nu intra aproape nimeni, căci vremurile o luaseră razna şi nici chiar ceasurile nu puteau opri asta.
A cunoscut-o în urmă cu un an, când Ingrid i-a adus la reparat ceasul bunicului ei. Unul superb, de buzunar, cu capac şi lănţişor aurit. Bunicul tocmai se prăpădise, dar Ingrid voia să îi ţină amintirea vie. Maximilian a văzut-o din prima clipă, încă dinainte de a intra pe uşa de sticlă. I-a plăcut aerul ei melancolic şi demodat, privirea aceea de culoarea cafelei care parcă vedea prin lucruri şi un fel de nesiguranţă, ca şi cum femeia ar fi fost oricând gata să facă un pas înapoi. A intrat şovăielnică în atelierul strâmt, în care încăpeau cel mult două persoane, şi odată cu ea aerul s-a umplut de miros de blană udă. Purta un palton maron, cu guler din blană de vulpe, şi, în timp ce femeia se însufleţea vorbind, lăbuţele animalului îi săltau ritmic pe piept. Maximilian era ca hipnotizat. În urechi îi susura vocea suavă a doamnei, dar nu reuşea să desluşească niciun înţeles. În sfârşit, misterul s-a dezlegat când mâna înmănuşată a scos din poşeta de lac un săculeţ de organza cu un ceas de buzunar aşa cum lui Maximilian nu-i fusese dat să vadă de multă vreme. A fost fermecat pe loc. De atunci, Ingrid a început să treacă periodic pe la atelier, şi de fiecare dată îl asigura pe Maximilian că ceasul bunicului funcţiona perfect. Într-o zi, când a venit iarna, femeia i-a adus ceasornicarului în dar o portocală. A fost cel mai gustos fruct pe care Maximilian l-a mâncat vreodată. S-a arătat atât de entuziasmat, încât zi de zi Ingrid a continuat să îi dea câte o portocală, iar acum atelierul mirosea mereu a Crăciun şi a fericire.
Uneori, Ingrid venea însoţită de Lili, o blondă platinată care locuia în acelaşi bloc. Lili fuma tot timpul, purta un ruj roşu aprins şi se îmbrăca mereu în haine elegante, de-a dreptul strălucitoare. „De parcă s-ar pregăti să meargă în club, chiar şi la primele ore ale dimineţii”, o critica Ingrid, în lungile ei conversaţii cu Maximilian. Când erau împreună, însă, Lili o domina, iar Ingrid părea o şcolăriţă cu lecţia neînvăţată, roşind şi fâstâcindu-se. Maximilian era convins că Lili era motivul pentru care, spre sfârşitul iernii, Ingrid a încetat să-l mai viziteze. Bănuia şi motivul: blonda considera că el era prea bătrân pentru Ingrid care, chiar şi divorţată, avea şanse să îşi găsească o partidă mai bună. În plus, era şchiop şi nu putea fi o pereche potrivită pentru Ingrid, pe care o pasiona dansul, în special tangoul. Aşa că ceasornicarul a rămas din nou singur şi ursuz în atelierul lui, căruia foarte rar îi trecea cineva pragul.
Şi atunci a venit ziua aceea. O zi cu cer senin, albastru, pătat ici-colo de nori de vată, o zi de marţi ca toate zilele de marţi de până atunci, cu timpul scurgându-se leneş de la o oră la alta, măsurat în atelierul lui Maximilian de zeci de tic-tac-uri. În dimineaţa aceea, părea că întregul oraş uitase de existenţa atelierului de reparat ceasuri. Maximilian stătea la masa de lucru şi privea prin geamul uşii spre puhoiul de lume din intersecţie, care rămânea pe loc, deşi fiecare om în parte îşi urma drumul său. Maşinile claxonau. Şoferii înjurau. Pe trotuar, bărbaţi cu căşti în urechi mergeau agitându-şi braţele, în timp ce păreau că vorbesc singuri. Femei în deux-pieces-uri se grăbeau spre birouri, izbind asfaltul cu tocurile. Bătrâni cu sacoşe de pânză în mâini se târâiau spre piaţă. Bone cu cărucioare în care plângeau cu sughiţuri copii rotofei se îndreptau spre parc. Nimic nu prevestea ce avea să se întâmple.
Maximilian a luat sacul de gunoi din atelier, a închis uşa cu cheia şi s-a dus în spatele blocului, la container. Tocmai slobozea punga în uriaşul recipient urât mirositor, când a simţit nevoia să îşi astupe urechile cu palmele. Un zgomot puternic şi rece, ca de pe altă lume, a umplut străzile, apartamentele, birourile, magazinele şi cochiliile sutelor de urechi interne ale căror stăpâni alergau înnebuniţi prin centrul oraşului. Slujindu-se de baston, Maximilian s-a grăbit spre atelier, dar l-a găsit cenuşiu şi orb, cu geamurile uşilor sparte şi cu toate ceasurile, mecanismele şi piesele de schimb din interior aruncate claie peste grămadă, într-o dezordine de nedescris. Sirenele urlau, oamenii ţipau, claxoanele maşinilor rămăseseră înţepenite, cineva plângea în hohote. Haos. Maximilian a alergat şontâcăind spre intersecţie. Lumea fugea bezmetică în căutarea unui adăpost, şi parcă dintr-o dată oraşul avea prea mult spaţiu deschis. Un copil, cu lacrimile curgându-i şiroaie şi amestecându-i-se cu pârâiaşele de muci, îşi căuta tatăl. O maşină ardea şi fumul se ridica în rotocoale negre. Pe jos, într-o parte, zăceau membre şi organe amestecate, încât îţi era imposibil să ştii cui aparţinuseră. Mergând printre trupuri dezintegrate, bărbatul încerca să-şi dea seama în care dintre acestea mai pâlpâia o fărâmă de viaţă.
Apoi a văzut-o. Era căzută lângă spaţiul verde, într-o poziţie nefirească, de parcă ar fi dansat. Avea un picior atins de o schijă şi o zgârietură serioasă pe obraz, din care sângele se scursese pe blăniţa vulpii, năclăind-o. Gemea. Maximilian s-a repezit la Ingrid, şi din câteva vorbe schimbate cu ea şi-a dat seama că e lucidă. În timp ce un echipaj medical se apropia, ceasornicarul a văzut-o la câţiva metri depărtare pe Lili. Avea capul desprins de trup, dar rujul roşu aprins îi stătea impecabil pe buze.
În taxi, în timp ce urmărea nebuneşte ambulanţa care o transporta pe Ingrid la spital prin oraşul paralizat, Maximilian se gândea că universul e ca un ceas imens. Şi, ca orice ceas, se strică atunci când dai cu pumnul în el. Un mecanism e mult mai uşor de dereglat decât de reparat, a meditat ceasornicarul, gândindu-se că o pensetă bună mai găseşti, dar o mână fină şi pricepută, tot mai rar în ziua de azi. Tatăl lui Maximilian, care a luptat în război, îi spunea fiului său că ceasul e o lucrare a lui Dumnezeu şi că numai diavolul îl poate transforma într-o unealtă a răului. Tatăl lui Maximilian ştia ce vorbea: cunoştea secretul dezamorsării bombelor şi a salvat multe vieţi pe front. Oare la ce se gândeşte un criminal când aude ticăitul ceasului unei bombe?, se întreba ceasornicarul, în timp ce taxiul gonea. El, când auzea sunetul mecanismului unui ceas, se liniştea instantaneu. Atunci se gândea ce rotiţe mici şi neînsemnate erau oamenii, în ceasul imens al universului. Se gândea la sutele de generaţii de rotiţe mici şi neînsemnate care au trăit înainte şi care au pierit, fără să mai ştie nimeni de ele. Poate că oamenii aceia au avut tot atât de multe gânduri ca şi el, poate că au visat mai mult sau poate că au trăit spaime la fel cum a trăit el astăzi, şi totuşi nimic nu a rămas din toate astea. Atunci de unde atâta orgoliu? De unde atâta dorinţă de a distruge? Ceasul universului nu avea limite, nici sentimente. El doar ticăia cu un ticăit perfect. Până când cineva avea să dea mai tare cu pumnul şi să îl strice.
Maximilian a plătit cursa şi a coborât din taxi în faţa spitalului. Îşi simţea sufletul greu, cu arcurile rupte şi rotiţele ruginite. În timp ce intra pe poartă, o întrebare i-a străfulgerat mintea: „Şi pe mine acum cine mă repară?”

(Anca Goja)