Credit foto: Nicolae Scheianu

Puţine imagini din copilărie mi-au rămas întipărite în memorie la fel de clar precum clubul acela, cu dansatoare înalte, înveşmântate în pene colorate, cu jocuri de lumini, cu muzică veselă, occidentală, cu alune şi Pepsi. I se spunea „bar de noapte” şi se afla undeva în staţiunea Neptun. Era înainte de revoluţie, eu aveam vreo 6 ani şi, chiar dacă mai băusem Pepsi o dată sau de două ori în viaţă, nu-mi imaginasem niciodată că locuri de o asemenea frumuseţe există pe faţa pământului.

Multă vreme după aceea nu mi-am dorit nimic altceva decât să repet experienţa. De câte ori treceam prin dreptul vreunui bar, o rugam pe mama să intrăm. Degeaba îmi explica ea că un „bar de zi” e cu totul altceva decât un  „bar de noapte” şi că primul nu e pentru copii, ci pentru beţivi. Eu vedeam în faţa ochilor pene colorate şi simţeam în papilele gustative aroma sucului occidental.

Era încă vară şi locuiam, timp de câteva zile, la Buna. Stătea pe Bulevardul Unirii, la etajul patru al unui bloc care avea, în capăt, un cunoscut “bar de zi”. I se spunea „Pietrosul”, după numele vârfului din Munţii Rodnei, aflat la câteva zeci de kilometri distanţă de oraş. Buna stătea într-un apartament tip vagon, cu două camere, iar într-una dintre ele, lângă oglinda cea înaltă, ţinea mereu o bombonieră din ceramică, pictată cu flori. Bomboanele le cumpăra de la „Pietrosul”, un local bine aprovizionat pentru vremurile acelea. Îi plăceau cele cu cacao, pe care eu nu le puteam mânca decât dacă le spălam mai întâi, sub un jet de apă, de pudra maronie şi înecăcioasă.

În ziua aceea, i-am spus că mă duc afară, să mă joc cu copiii de la bloc. Mi-a dat nişte mărunţiş, să mai cumpăr bomboane cu cacao – bomboniera era goală. Mi-am luat şi monedele ascunse printre jucării şi am ieşit. M-am dus direct la „Pietrosul”. De la parter, din banii primiţi de la Buna, am cumpărat bomboane. Apoi, înfricoşată şi curioasă, am urcat la etaj. Nu fusesem niciodată acolo. Era locul beţivilor, aşa îmi spuseseră mama şi Buna. Dar era un bar, aşadar aveau alune. Sala era plină de mese, aproape toate ocupate. Era rumoare, fum să-l tai cu cuţitul şi un miros acru, stătut. Mi-am făcut curaj şi am mers printre mese, aşezându-mă la una liberă, mai în fund. Mi-am scos monedele din buzunar şi le-am pus pe masă. Apoi am aşteptat, stând cu spatele cât puteam de drept.

Într-un târziu, a apărut un domn cu burtă şi cu părul gri. M-a întrebat unde e tata. I-am spus că e la baie şi l-am rugat politicos să îmi aducă alune. A ridicat o sprânceană, dar nu a zis nu. A revenit puţin mai târziu, cu o farfurioară plină cu arahide.

-Eşti tot singură?

-Tata e la baie. Îi merge burta, am adăugat, ca să fiu mai convingătoare.

Dar domnul bătrân nu pleca, aşa că i-am întins mâinile pline cu monede.

-Plătesc eu consumaţia fetiţei, am auzit, de undeva din dreapta, o voce de bărbat. Şi am văzut un nene cu ochelari întinzându-i chelnerului o bancnotă. Mi-am băgat monedele în buzunarul rochiţei.

După ce a plecat chelnerul, nenea cu ochelari a intrat în vorbă cu mine. Ştia că am venit singură la bar şi nu înţelegea ce caut acolo. I-am spus că aştept să apară dansatoarele. Mi-a vorbit exact ca mama: aici era un bar de zi, fără dansatoare, doar cu băutură şi alune şi, uneori, cu Pepsi. Dar ştia el un loc, un „bar de noapte” minunat, pe care voia să mi-l arate neapărat.

Mi-am terminat alunele şi m-am ridicat de la masă. Am plecat împreună. Când am ieşit din bar, m-a luat de mână. Mi-a explicat cum trebuie să traversez corect strada, mi-a vorbit despre tei şi despre obiceiurile vrăbiuţelor, mi-a cumpărat îngheţată Polar. Apoi m-a rugat să merg cu el până acasă, căci trebuia să se schimbe, nu putea să meargă la „barul de noapte” îmbrăcat neglijent. Mi-am făcut griji că rochiţa mea nu e suficient de elegantă, dar nenea, care mă rugase să-i spun David, m-a asigurat că sunt perfectă.

Stătea destul de aproape, într-un bloc de pe o străduţă cu mulţi copaci, la etajul întâi. În casă era o lumină moale, se vedea praful plutind în razele de soare, care cădeau pe feţele păpuşilor aliniate pe pat. Erau zeci de păpuşi de toate felurile, blonde, brunete, roşcate şi chele, toate în pielea goală. David a văzut că eram absorbită de imaginea jucăriilor, s-a apropiat de pat, a ales o păpuşă blondă şi mi-a dăruit-o.

-Uite, asta seamănă cu tine. E a ta.

-Dar de ce nu are haine?

-Corpul omului e mai frumos decât orice rochiţă.

Apoi mi-a spus să îl aştept în cameră, iar el s-a dus în bucătărie, să prepare limonadă.

Încercam să o pieptăn pe Smaranda, păpuşa cea nouă, când am auzit soneria de la uşă sunând nervos. David a ieşit, închizând uşa după el. O vreme l-am auzit certându-se cu un bărbat, ridicând vocea aşa cum nu credeam că e în stare, el, care îmi vorbise atât de frumos şi de blând. Apoi n-am mai auzit nimic.

L-am aşteptat mult. I-am aranjat toate păpuşile şi le-am acoperit cu pătura, să nu le fie ruşine. Apoi am luat-o pe Smaranda şi punguţa cu bomboane cu cacao şi am ieşit. David nu era nicăieri. Mă abandonase. Am luat-o spre casă, îngrijorată că se lăsa seara. Buna ar fi putut să mă caute în curtea blocului în răstimpul ăsta. Am sunat la uşă. Inima îmi bătea tare.

– Era cazul să apari. Ţi-am încălzit apă, să faci baie. De unde ai păpuşa aia urâtă?

– Mi-a dat-o Ileana. Şi nu e urâtă. Doar că are nevoie de o rochiţă.

(Anca Goja)