Există o vârstă care se manifestă de fiecare dată cam la fel. Cei care o traversează se cred invincibili, posesori ai adevărului absolut, ai unei puteri inimaginabile de a schimba lumea şi de a face dreptate. E momentul acela de după majorat, când pleci pentru prima oară de acasă, primeşti primele responsabilităţi şi le iei foarte în serios.

Vârsta aceasta o aveau şi cei patru studenţi la Jurnalism, Alexandra, Mariana, Eugen şi Cosmin, când, la îndemnul asistentului universitar Răzvan Popescu, şi cu banii oferiţi de o organizaţie americană, au înfiinţat un ziar studenţesc. Ziarul facultăţii.

În ziua aceea, după câteva nopţi nedormite (căci ziarul trebuia să fie gata la timp), cu toţii se simţeau obosiţi. Eugen, cu un an mai mare, îi dădea sfaturi Alexandrei despre conceperea unui lead (adică a primului paragraf dintr-o știre). Aşa se face că fata rescrisese ştirea de câteva ori. Eugen zâmbea pe sub mustaţă. Avea nişte ochi negri cărora Alexandra nu le rezista. Ascultătoare, a început din nou să lovească tastele cu vârfurile degetelor arătătoare, într-un ritm alert. A simţit că Eugen îşi lipeşte piciorul de al ei, dar nu a ridicat ochii din ecran şi nici nu a spus nimic. Acum era calmă şi nu îşi dorea decât ca ştirea ei să iasă impecabil.

Uşa laboratorului de informatică s-a deschis brusc. Alexandra şi-a schimbat poziţia picioarelor. Eugen i-a aruncat o privire cu reproş.

A intrat Răzvan, coordonatorul revistei facultății. Era entuziast și avea doar câțiva ani în plus față de ei. S-au salutat şi i-a întrebat ce făceau.

– Muncim de zor, a spus Mariana. Azi-noapte am stat aici şi am lucrat până pe la patru. Portarul a fost drăguţ şi ne-a lăsat. Ce e drept, Alexandra i-a adus o sticlă de horincă. De abia ne-a putut saluta dimineaţă, când am plecat spre cămin.

– A muncit şi el, ca voi, a râs Răzvan, care deja se aşezase la calculatorul lui. Ce-aţi mai scris? Mâine ducem ziarul la tipar.

Fiecare i-a povestit lui Răzvan ce a lucrat. Mariana scrisese un material mai amplu despre viitoarele proteste organizate de Liga Studenţilor. Cosmin tocmai îşi corectase editorialul despre sistemul de evaluare din universităţile româneşti, în comparaţie cu cel din Franţa. Vorbea despre asta calm şi răspicat, cu o expresie studiat tăioasă, ridicând şi aplecând capul, iar dacă ar fi avut obrajii mai supţi şi părul mai rar, ai fi jurat că îl ai în faţă pe Cristian Tudor Popescu. Iar Eugen scrisese o cronică pentru „Trainspotting” şi un reportaj despre studenţii basarabeni din căminul 16. Când Răzvan ajunse la Alexandra, ea s-a întors cu tot corpul spre tânărul asistent, pierzându-se în ochii lui, cum făcuse mai devreme cu Eugen.

– Am citit materialul tău de cinci ori. Am încercat să văd dacă putem fi daţi în judecată pentru ceea ce ai scris. Articolul va intra, cu câteva mici corecturi despre care îţi voi povesti imediat. Dar să ştii că vom avea probleme, a avertizat-o Răzvan.

– Ştiu. Dar am spus numai adevărul. Am cele două cărţi, se poate face o comparaţie între ele, se vede că pagini întregi au fost copiate de Ioşca Bud. Iar faptul că am fost obligaţi să-i cumpărăm cartea, fiind trecută în bibliografia obligatorie, îl ştiu toţi colegii.

A doua zi dimineaţă, după încă o noapte nedormită, ziarul Facultăţii de Jurnalism era gata. Răzvan şi Eugen l-au dus la tipografie, iar peste câteva zile tot ei au ridicat cele câteva sute de exemplare, calde încă. Mariana a plecat să împartă ziare în căminul studenţesc, Alexandra a făcut acelaşi lucru în clădirea principală a universităţii, Cosmin a dus câteva exemplare la decanate, iar Eugen le-a distribuit la Medicină. Erau fericiţi să îşi vadă materialele tipărite şi curioşi să afle reacţiile tuturor.

Prima a ajuns în laborator Alexandra. Era de abia trei şi jumătate. A deschis Hotmailul şi a început să îşi aştearnă gândurile. Făcea asta în fiecare zi, de o vreme încoace. „Niciodată nu mi-a plăcut să ies în faţă. Am fost mai degrabă timidă. Preferam să stau undeva într-un colţ de cameră sau într-o livadă şi să visez cu ochii deschişi. Îmi imaginam tot felul se situaţii sau dialoguri cu oamenii din viaţa mea, îmi plăcea să facă ce voiam eu, mi se părea foarte distractiv. Dar tu m-ai făcut să capăt curajul de a-mi susţine ideile până la capăt, să lupt pentru visurile mele şi să mă accept aşa cum sunt. E un pas înainte faptul că îţi scriu în ultima vreme, că îţi mărturisesc deschis sentimentele mele, că recunosc că te iubesc. Că tu mi-eşti profesor şi eşti căsătorit sunt detalii care…”.

S-a auzit uşa deschizându-se. A închis fereastra de mail cu un click.

– Vin de la şedinţa de consiliu. N-a fost tocmai plăcut, a spus Răzvan, îndreptându-se spre biroul lui.

– Ce s-a întâmplat?, a întrebat Alexandra.

– Articolul tău! Ioşca Bud a convocat consiliul şi a cerut să ne fie închis ziarul. A tunat şi a fulgerat, mi-a zis că sunt neprofesionist, că nu ştiu să-mi controlez studenţii, că vreau să fiu prodecan în locul lui.

– Dar despre articol ce s-a vorbit?

– A spus că un student nu are căderea să judece o lucrare ştiinţifică realizată de un cadru didactic. Că el a ajuns doctor prin propria muncă, este apreciat inclusiv de cei din Academie, are nouă cărţi şi acum vine o studenţică şi îi strică reputaţia. A subliniat că el acceptă să primească lecţii de la cei care au demonstrat că sunt mai buni decât el, dar nu de la studenţi.

Nu mai puteau publica nimic fără acordul consiliului. Fiecare articol trebuia aprobat de ei. În Facultatea de Jurnalism se instituia oficial cenzura.

Alexandra a deschis Hotmailul, încercând să acopere ecranul cu propriul corp, şi a şters mesajul. Nu era momentul să i-l trimită lui Răzvan. Probabil într-o zi ca asta nici nu l-ar fi citit.

– Libidinosul ăsta de Ioşca spune că îţi trebuie diplomă ca să ştii dacă o carte e o compilaţie sau nu. Dacă toate cărţile lui sunt ca asta, atunci m-am lămurit. Copiind de ici, de colo şi eu aş putea să scriu maldăre de volume, a zis Alexandra.

– Cred că e senil deja. Acum vreo două săptămâni ne vorbea la curs despre libertatea de expresie şi despre codul deontologic, a spus Alexandra.

Răzvan le luase apărarea în faţa profesorilor, dar fără niciun succes. Singura consoloare rămânea că reușiseră să distribuie ziarul.

– E cazul să facă cineva o revoluţie în facultatea asta, a spus Cosmin.

Dar revoluţia a fost înnăbuşită în faşă. Americanii care finanţau ziarul s-au controlat în buzunare şi au constatat că, în ceea ce îi privea pe studenţii de la Jurnalism, ele erau goale. Publicaţia şi-a încetat apariţia. Brusc, facultatea le devenise celor patru studenţi străină. Se conturaseră tabere care îşi aruncau reciproc priviri duşmănoase. Nimbul de idealism pălise. Se trezeau brusc la realitate, iar realitatea nu le plăcea. De atunci, foștii studenți la Jurnalism o descoperă zi de zi, tot mai cinică şi tot mai hidoasă. Niciunul nu mai ştie dacă jurnalismul a fost vreodată cu adevărat frumos, sau dacă totul a fost o plăsmuire a minţilor lor.

Soţia lui Răzvan a născut un băieţel în anul următor. Curând s-au mutat în Anglia, unde lui Răzvan i s-a oferit posibilitatea să predea la o mică universitate.

Ioşca Bud a avansat până la titlul de profesor universitar doctor şi, la câţiva ani distanţă, a devenit rectorul universităţii. Între timp, a mai publicat câteva cărţi. Un scandal privind hărţuirea sexuală a unei studente a fost înăbuşit în faşă.

Mariana a devenit lidera unei asociaţii studenţeşti şi a organizat mai multe proteste la nivelul centrului universitar. După absolvirea facultăţii, a dat admitere la Medicină. Astăzi este un respectat medic ginecolog. S-a căsătorit şi are o fetiţă. Pe blogul personal mai scrie uneori opinii despre problemele la zi din societatea românească.

Alexandra s-a mutat în oraşul natal şi s-a angajat la un ziar local. A încercat să îşi scrie articolele fără să deranjeze pe nimeni. A salvat de la moarte o pisică pe care o iubeşte ca pe copilul ei. Uneori bea prea mult.

Eugen s-a cuplat cu o ucraineancă şi, după absolvirea facultăţii, s-au mutat în Kiev. A învăţat limba şi îşi câştigă traiul construind pagini web.

Cosmin s-a mutat la Bucureşti. Este redactor-şef la un cotidian obscur şi scrie editoriale. Încă îl imită pe Cristian Tudor Popescu, ceea ce explică, în parte, succesul pe care îl are la femei.

(Anca Goja)