ancaAcum stau în braţele lui, în timp ce urmăreşte evenimentele zilei pe tabletă, dar atunci simţeam că eram eu însămi parte a ceea ce se întâmpla, că puteam schimba ceva. Voiam să schimb istoria, voiam să le arăt alor mei că nu mai eram un copil, că înţelegeam şi eu ceva din ce se întâmpla în ţara asta. Din ce se întâmpla cu neamul ăsta de pule,  cum zicea tata seara, când ajungea acasă şi aştepta ca mama să-i umple farfuria. Atunci ea îi zicea să meargă mai întâi să se spele pe mâini şi să se schimbe, că puţea ca un animal, iar el înjura şi spunea că măcar animalele erau cinstite, nu minţeau toată ziua, ca politicienii. În acea seară de noiembrie vedeam în jurul meu, pentru prima dată, oameni care ar fi putut să se împrietenească cu tata. Erau la fel de supăraţi şi înjurau la fel de mult ca el. Dar tata nu era acolo, rămăsese cu mama în faţa televizorului. Spunea că nu avea niciun rost să facă scandal, că ţara asta era blestemată şi nu avea să ajungă niciodată la liman. Că, cel mult, urma să se schimbe un politician cu un altul, iar noi aveam să rămânem mereu cei luaţi de proşti.

Dar în seara aceea nu mă gândeam prea mult la tata. În jurul meu era plin de tineri. Unii erau înfăşuraţi în tricolor, alţii purtau pancarte. Toţi aveau zâmbetul pe buze. Fiecare dintre ei se simţea important, fiecare credea că venise momentul când părerea lui conta. Era revoluţie.

Mă uitam în jur, încercând să depistez, la lumina slabă a becurilor de pe stradă, feţe cunoscute. Mă hotărâsem să ies în ultimul moment, după ce am văzut evenimentul pe Facebook, şi nu apucasem să-mi dau întâlnire cu nimeni. Ici-colo, câte o femeie tânără cu un copil în cărucior, băieţi pe biciclete sau câte un chip dubios, de manelist în trening. Feţe hotărâte, discursuri radicale, sentimentul de acum ori niciodată. Copii jucându-se în jurul zecilor de candele aprinse în memoria morţilor din clubul Colectiv. Fete şi băieţi strângându-se în braţe şi sărutându-se cu patos, ascunşi de câte o pancartă răsucită, pe care se vedea scris doar „Jos”. Cineva mă bătea pe umăr: era Radu, cu un tip drăguţ, înalt şi creţ. Romi, s-a prezentat el. Îmi pare bine de cunoştinţă, i-am spus eu zâmbind. Imediat, un bărbat cu o portavoce ne-a cerut să ne apropiem. A urmat un discurs, pe care nu-l auzeam prea bine. Se prezentau revendicările noastre, ale „poporului”. Le ştiam de la televizor. Ai mei le dezbătuseră din fotoliu, pe fiecare pe rând. Cel mai mult îi plăcea lui tata aceea cu impozitarea veniturilor bisericii. Spunea că după politicieni, popii sunt cei mai mari profitori. Era bucuros că în ultimele zile tot mai mulţi oameni ajungeau la aceeaşi concluzie. „Eu de când tot spun?”, se ambala el, arătând cu un deget spre ecranul televizorului, pe care mama tocmai îl ştersese de praf, să se vadă mai bine protestatarii.

“Noi nu strigăm împotriva puterii locale, pentru că nu asta ne dorim. Mesajul nostru trebuie să coincidă cu al celor de la Bucureşti. Dacă se va primeni clasa politică la vârf, atunci vor cădea şi corupţii de la vârful judeţelor sau oraşelor. Dar noi trebuie să ţintim sus!”, striga răguşit omul cu portavocea. „Rahat în ploaie!”, a zis creţul, şi şi-a aprins o ţigară. „Hai să mergem”, a spus Radu, şi am luat-o încet din loc. În spatele nostru s-a format o coloană groasă de oameni cu pancarte, fluiere, steaguri. Şirul părea o omidă grasă care se târa pe asfalt. Trebuia să strigăm ca să ne auzim. Aerul vibra de lozinci.

„Ni se fură revoluţia. A doua oară”, a zis Romi. „Nişte papagali”, l-a completat Radu. Eu nu pricepeam nimic. Eram nedumerită şi puţin indignată. Cei doi încercau să distrugă farmecul serii, senzaţia aceea de putere nemărginită pe care ţi-o dă mulţimea şi faptul că strigi la unison cu alte câteva sute de oameni. Era pentru prima oară când participam la un astfel de marş şi mi se făcuse pielea de găină. Mă simţeam ca la un concert, pe stadion, când mii de oameni cântau într-un glas aceleaşi versuri. „De ce aţi mai venit, dacă nu vă place?”, i-am întrebat. Simţeam că sunt în stare să mă cert cu ei,  deşi Romi chiar îmi plăcea. M-aş fi certat în seara aceea cu oricine ar fi spus ceva deplasat despre victimele incendiului, despre muzica rock sau despre puterea tinerilor. Simţeam cum mă inundă curajul. „Tu ştii ce se întâmplă aici? Ai idee?”, m-a întrebat Romi. Mă durea tonul lui răstit. Am tăcut. „Câţi ani ai?”, a venit întrebarea, surprinzătoare. „22”, am zis. “Ei, ai o scuză. La vârsta ta, nici eu nu ştiam prea multe”, a zis, făcându-mă să mă simt ca o toantă. Nu părea să aibă mai mult de 28 de ani. Mi-a explicat că pentru seara aceea fuseseră anunţate pe Facebook două mitinguri. Unul, cel la care ne aflam noi, era organizat din umbră de primar. Celălalt ar fi urmat să fie un miting anti-primar, însă oamenii edilului, inclusiv jandarmii, reuşiseră să îi deturneze pe cei câţiva participanţi. Însuşi organizatorul, un tânăr om de afaceri, fusese ameninţat cu moartea şi renunţase să mai vină în piaţă. Iţele erau încurcate şi eu mă simţeam confuză. „Ăsta e mitingul primarului, de aia n-avem voie să strigăm contra lui. De parcă n-ar fi el cel mai mare corupt”, a completat Romi. „E o porcărie, pricepi? Lumea iese în stradă să strige împotriva corupţiei de la Bucureşti, dar se face că nu vede gunoiul de aici, de aproape. Oamenii ăia au murit degeaba”, a zis Romi, aprinzându-şi o altă ţigară. „Ca la revoluţie”, l-a completat Radu.

Era exact ceea ce spunea şi tata. Dar tata ura toţi politicienii. Chiar şi pe cei tineri şi drăguţi, cum era primarul. De aceea nu îl credeam întotdeauna. Acum a fost prima oară când am auzit şi alţi oameni vorbindu-l de rău pe primar. Prietenii mei, puţini  câţi erau, nu vorbeau despre politică. Vorbeam despre filme, despre cărţi, despre telefoane şi cumpărături. Iar la televizor, despre el se vorbea întotdeauna frumos. Îl vedeam mereu inaugurând câte o creşă, îmbrăţişându-se cu bătrânele de la azil sau plantând copăcei în parc. Se îmbrăca frumos şi vorbea ca un intelectual. Cum putea un astfel de om să fie mafiot? „Televiziunea la care te uiţi tu e a lui. Iar celelalte primesc publicitate de la Primărie, prin urmare n-o să-l atace niciodată pe primar. Totul e de ochii lumii. Pari o fată deşteaptă, nu crede tot ce vezi”, mi-a zis Romi.

Maşinile care treceau pe lângă noi claxonau a solidaritate. „Hai să rămânem mai în spate”, a propus Radu. Vreo cinci bărbaţi purtau pancarte mari, cu fotografii color, în care era înfăţişat primarul cu un nas ca de Pinocchio. A apărut un tânăr cu creastă, însoţit de doi jandarmi, care le-au explicat celor cu pancarte că ar fi mai bine să plece acasă. „Nu acceptăm instigatori printre noi, oamenii cinstiţi”, a spus băiatul. „Jos corupţia!”, striga mulţimea mai în faţă. „Hai să mergem la mine”, a propus Radu.

Am schimbat direcţia şi am luat-o spre centru. Între timp, Radu a dat nişte telefoane şi a chemat mai mulţi prieteni. Am intrat într-un magazin alimentar şi am cumpărat vin, cola, bere, biscuiţi săraţi, pâine, pateu şi telemea. Radu stătea la o aruncătură de băţ.

Până am pregătit nişte sandviciuri, au apărut şi ceilalţi. Pe unii îi ştiam, mai fusesem la chefuri împreună. Radu a pus muzică, vinul a fost turnat în pahare, cheful putea să înceapă. Dar eu eram prea afectată de ceea ce văzusem. Nu înţelegeam pe deplin ce s-a întâmplat. „Dacă eşti contra primarului, de ce nu intri într-un partid?”, l-am întrebat pe Romi. Mă apropiasem de el, văzând că stă cu ochii aţintiţi spre mine. „Pentru că politica murdăreşte pe toată lumea. Ştiu oameni cinstiţi şi foarte faini, care când au intrat în politică s-au schimbat total. Iar eu nu vreau să mă schimb.” „Şi atunci, de ce eşti bosumflat?” „Mă supără faptul că lumea e atât de uşor de manipulat. Că tinerii nu vor să vadă adevărul”. Se uita direct în ochii mei. M-a invitat la dans. Cineva tocmai stinsese becul. Din calculator se auzea o baladă rock. „Plouă încet, încet, plouă şi-mi este dor, de ochii tăi căprui îmi e dor…” „Sunt căprui?” „Poftim?”, am întrebat, pierzându-mă în braţele lui. „Ochii tăi. Sunt căprui?” „Nu, albaştri”, am zis, şi pentru prima oară am regretat că nu am ochi căprui.  M-am simţit ca drogată, molatecă şi totuşi plină de energie. Aş fi făcut ceva, dar nu ştiam ce. Brusc, m-am ridicat pe vârfuri şi l-am pupat, scurt, pe buze. A rămas o clipă uimit, apoi a început să mă sărute cu toată gura. M-am lipit de el, pierdută. Apoi m-a oprit, m-a luat de mână şi m-a tras după el într-o altă cameră. Ne-am trântit pe pat, aruncând repede hainele de pe noi. I-am simţit atingerile peste tot şi i-am răspuns fără reţineri. A fost mai simplu decât îmi închipuisem.

Când ne-am trezit, telefonul arăta ora 6 dimineaţa. Afară era încă întuneric. „Trebuie să ajung acasă”, i-am spus. S-a oferit să mă conducă la taxi. Era frig. Taxiurile stăteau aliniate. Eram hotărâtă să nu cer nimic, să nu promit nimic. Mi-a cerut numărul de telefon şi i l-am scris pe un şerveţel.

Acum stau în braţele altcuiva şi mi-e bine. Senzaţiile din seara aceea nu le-am mai găsit nicicând. Nevoia de pasiune mi-o potolesc la orele de tango. Cu Arpi e altceva; e un ritm de viaţă calm, e o rutină care îmi dă linişte şi siguranţă. Aseară am primit un SMS de la Romi. Voia să ne vedem. E primul semn de viaţă pe care îl am de la el după seara aceea. Au trecut de atunci trei luni. Nu i-am răspuns. L-am sunat doar pe tata şi i-am spus că îl iubesc. S-a blocat o clipă, apoi a mormăit un „Bine, bine…”.

Între timp au mai murit câţiva arşi, a căzut un guvern, s-au schimbat câteva legi. Primarul e tot acolo, la primărie, contestat de o mână de oameni şi idolatrizat de alte mii. Dar mie, aici, în braţele lui Arpi, mi-e bine. Şi nu sper că va fi vreodată mai bine decât atât.

-Ce vrei să mănânci la cină?, îl întreb, şi mă îndrept spre bucătărie.

(Anca Goja)