Dacă s-ar scrie vreodată o carte despre terorizatul vecinilor – să zicem Analele patologiei vieții la bloc – cu siguranţă că obscurul caz al lui Vasile van Gogh s-ar găsi undeva între acele pagini.

Numele său adevărat nu este cunoscut nici până în ziua de azi, însă ceea ce ştim este că locuia la parter şi putea fi văzut când venea de la alimentară, în pantaloni de trening şi cu vată în urechi, plimbându-se absent de câteva ori în jurul blocului cu o pâine în mână. Spre deosebire de mulţi dintre concetățenii lui, Vasile nu-şi găsea liniştea în grădina sa improvizată din spatele blocului şi nici în emisiunile de seară de la televizor.

Ce-i drept, existența lui fusese una nefericită. Unicul fiu îi crescuse şi devenise silvicultor liber-profesionist, în ciuda faptului că Vasile ar fi vrut să-l vadă ajuns om serios, electrician sau instalator cu diplomă. De asemenea, se zvonea că, după 20 de ani de căsnicie, soţia îi fugise într-o zi cu un fabricant de proteze neamţ, care oferea cursuri de frenologie prin corespondenţă. I-ar fi lăsat doar un bilet lacunar în care îl exonera de vina de a fi greu de cap, spunând că e doar ‘rezultatul unui atavism’, şi nu o chestiune de voinţă. And that’s all she wrote. Mai mult, protagonistul nostru rămăsese şi fără loc de muncă, odată cu automatizarea uzinei în care lucra. Singur și șomer, Vasile devenise contemplativ. Cu timpul, acumulase vată în urechi și vinișoare vinete pe nas.

Într-o însorită zi de aprilie, Vasile fu văzut venind de la alimentară cu capul bandajat. Toată lumea credea că starea i se agravase, însă zâmbetul care îi atârna din colțurile gurii sugera contrariul. Un domn chel de la scara vecină se simți nevoit să-l întrebe:

„Ce-ai pățit, Vasile?”

„M-a tras curentul și mi s-a umflat urechea.”

„Și ce ai făcut?”

Vasile se lumină mai tare la față. Zâmbetul îi dezgoli dintele de aur norocos.

„ Am tăiat-o. Acum e mult mai bine.”

„Cum adică ai tăiat-o?”

„Am tăiat-o, ieri dimineață când mă bărbieream. Am zis să fac o treabă, dacă tot aveam briciul la îndemână.”

Soarele i se reflectă în dinte.

„Am trimis-o azi prin poștă la București, la analize.”

Vecinul șopti un „aha” mai mult pentru sine, dădu bună ziua și se îndepărtă. Vasile continua să surâdă absent.

A urmat un an greu pentru comunitatea locatarilor, cu inundații, scăpări de gaze și câteva invazii de gândaci. Ciocăneli, scârțâieli și huruieli răsunau zi de zi de la parter, atât de tare încât nici manelistul de la doi, nici metalistul de la trei nu reușeau să le acopere. În tot acest timp, Vasile căra în apartament materiale peste materiale. Apăruseră tot felul de speculații cu privire la ceea ce făcea acolo. Ba că doar își renova apartamentul, ba că lucra la o bombă. Unii suspectau că devenise criminal în serie, alții că încerca să-și contacteze nava-mamă. Deja făcuseră o petiție să-l dea afară, când zgomotele încetară.

Trecu o săptămână dominată de liniște. Apoi, peste noapte, în grădina improvizată din spatele blocului apăru o cușcă mare, prevăzută cu un vas de apă şi fân pe jos. Cu toţii au presupus că era destinată unui câine sau unor găini. Apoi au văzut-o.

Într-un colţ al cuştii, la umbra blocului, stătea ghemuită o ureche. Era asemenea celor de om, doar că de dimensiunea unei roţi de tractor, nu prea curată şi cam sperioasă. Nu făcea mare lucru, doar se plimba pe lângă gratii și tresărea la cel mai mic zgomot. Vasile o hrănea în fiecare dimineaţă şi, din când în când, mai alunga maidanezii care veneau să o adulmece. Apartamentul și-l transformase în butic de lumânări eco-organice produse din ceara urechii sale captive. La intrare, pe termopanele noi, erau lipite afișe colorate cu „100% NATURAL, BIO – fără chimicale sau conservanți”.

Tot blocul începu să vuiască de bârfe. Forfota de clienți îi deranja pe oamenii de la parter, iar în zilele calde toată scara mirosea a ureche nespălată. Mai mult, observaseră că, deşi era carne din carnea lui, Vasile nu îi acorda nici cel mai mic semn de afecțiune. Comunitatea locatarilor începuse să dezbată dacă ar trebui să cheme Protecţia Animalelor sau Protecţia Copilului, pentru că era greu de zis în ce categorie intra urechea. Vecinii nu puteau decât să privească și să asculte atunci când Vasile o bătea cu un băț de plastic cu capătul înfășurat în vată, în timp ce o amenința că îi dă gaură dacă nu produce mai multă ceară.

Deznodământul a venit odată cu agenții de la fisc. L-au arestat pe Vasile pentru neplata impozitelor și i-au închis magazinul care funcționa ilegal. Urechea au lăsat-o încuiată în cușcă și singură pe lume. Băbuța de la unu îi mai schimba ocazional apa și îi mai arunca ceva de mâncare, până când în ziua în care cineva a luat-o și a dat-o spre adopție într-un anunț pa Facebook.

(Alina Lazarovici)