alina lazarovici

Știam că oamenii de acolo nu mă plăceau. Tocmai din cauza asta luasem decizia de da o petrecere de ziua mea. Sunt om și tânjesc după aprobare. Nici până acum nu mi-am dat seama dacă e din cauza că suntem animale care trăiesc în turmă sau dacă doar aspir la ce nu pot avea. La 15 ani, oricine vrea doar să fie acceptat, căci nu se cunoaște sau acceptă el însuși.

Între divorțul alor mei și episoadele de Angst adolescentin, eram convins că ar trebui să încerc să salvez măcar potențiale relații cu potențiali prieteni. La liceu nu făcusem cine știe ce impresie, fiind doar individul transparent de la care își trăgea lumea temele mai grele. Nu eram inteligent, ci doar strâns cu ușa de părinți, care îmi perorau la orice oră că voi ajunge să vând praz în piață fără trigonometrie. Cred că e de la sine înțeles că nu aveam prietenă. Mama mă suspecta de homosexualitate și îmi vorbea de ea ca de o boală oribilă, făcându-și cruci și strecurându-mi iconițe cu ochii suavi ai lui Arsenie Boca în portofel. Tata mă pisa să mă înrolez în armată. Zicea că era ultima mea speranță de a ajunge bărbat. Între timp eu eram prins undeva între Baudelaire și Battlenet.

Astfel, am cedat foamei de conformism și m-am apucat să pun țara la cale. Nu m-am zgârcit la invitații. Chemasem vreo douăzeci de oameni, toți colegi de clasă. Variau de la colegul de bancă, la copiii de bani gata. În ciuda așteptărilor mele, toată lumea pe care o cunoșteam s-a arătat încântată de idee și mi-a dat apă la moară. Până și ai mei au reacționat surprinzător de bine, iar tema certurilor de acasă a trecut de la promiscuitatea tatei la cât ar trebui investit în eveniment. În cele din urmă s-a decis că lucrurile astea se întâmplă atât de rar, încât nu ar trebui iertată nicio cheltuială. Am închiriat o pizzerie locală și am plătit în avans pentru mâncare și băuturi. Tortul, o mașină de curse de bezea cu marțipan, l-au comandat ei. Tot de la ei am primit și haine noi, o pereche de reiați negri și o cămașă albastră în carouri, pe care o suspectam a fi la modă.

În ziua cu pricina au adus-o până și pe bunica de la țară cu mașina. Ieșirea din rutină o contrariase, însă rămase cuminte la masa ei din colț, cu o dâră de fericire pe marginea feței, gâdilată la ideea că apucă să mă vadă între prieteni și familie. Se bucura așa cum numai bătrânii o pot face, dezlipită de prezent și lipsită de viitor.

Pregătisem muzică pentru orice situație și aveam o strângere de inimă la ideea că s-ar putea să fiu nevoit să bag manele sau populară. Prima oră s-a scurs lent sau cel puțin așa mi s-a părut, căci îmi verificam ceasul de pe telefon la fiecare câteva minute.

„Probabil că întârzie”, mi-am zis. Nu era exclus să vină toți deodată. Am încercat să-l sun pe George, colegul de bancă, însă nici el, nici Albert nu aveau telefonul deschis sau semnal. Cât așteptam, am decis să fac o poză celor câteva doze de bere de pe bar și să o postez pe Facebook. Status update: the calm before the storm. Niciun like. Panica a început să se instaleze abia după două ore și jumătate în care nimeni nu a răspuns la telefon și nici picior de om nu a intrat pe ușa localului. Începusem să-mi fac griji. Am postat încă un status update în care am dat tag oamenilor invitați și în care le reaminteam că petrecerea era în ziua aceea. Multe seen-uri, niciun comentariu, doar vreo doi au dat like.

Ai mei au început să se certe, mai întâi între ei, trăgându-mă apoi și pe mine în schimbul de focuri. Mușcau nervoși din feliile de pizza pe care le plătiseră, roșii la față și înecându-se de nervi. Am suflat în lumânări numai de gura lor, dorindu-mi să mor dizolvat în eter. Bunica a rămas la locul ei, confundându-se cu mobilă. A mâncat doar o felie de tort în tăcere. La final mi-a pus mana pe umăr și mi-a urat „La mulți ani”. Spre seară am primit un singur comentariu de la unul din tipii pe care îi chemasem: LOL.

Am făcut tot posibilul ca să nu mă pot duce la școală în lunea ce urma, însă nu am avut de ales. Ai mei vedeau în asta o formă eficientă de a mă pedepsi, iar „a muri de rusine” e, din păcate, doar o expresie. Aș fi mâncat și cretă dacă aș fi avut o bucată la îndemână. În clasă, toți mă priveau râzând pe înfundate ca într-un coșmar freudian. Vreo două săptămâni mai încolo, am ajuns acasă doar ca să aud că trebuiau să o îngroape pe bunica.

Douăzeci de ani mai târziu, nu s-a schimbat nimic, cu excepția unui manuscris ars ocazional în chiuveta din baie și a anxietății sociale crescânde. Mă ia cu fiori să mă gândesc la perioada aia din viața mea, dar atunci când o fac prefer să mă înfășor în pătură și să iau câte un Xanax.

(Alina Lazarovici)