Elenei îi țiuie urechile. Ochii fixați în lumina monitorului o ustură puțin. Îi simte apăsați de parcă au făcut caimac. Bâzâitul neoanelor de deasupra îi sugrumă orice idee. Se rupe în ace care o înțeapă din toate părțile vrând să îi sape o gaură în craniu. Elena ar vrea la rândul ei să se dizolve în lumina flourescentă, să fie simultan particulă și undă. Copiază date dintr-un tabel în altul, apoi, după caz, compune mailuri în engleză. Precum bărbații cu mărimea penisului, toți colegii ei se mândresc cu competențe extraordinare în graiul Shakespearean.

Un bâzâit străin se suprapune monotoniei de neon. Vine de undeva de pe birou. Ecranul lat al smartphone-ului se luminează. Câteva secunde trec în timp ce Elena așteaptă că anxietatea provocată de apel să se potolească. Voința i se scindează. O parte din ea ar vrea să devină surdă și să îl ignore, datoria, însă, cheamă ca de obicei și frânge picioarele dizidenței.

O voce la fel de privată de inflexiuni precum un software cititor de text o legitimează. „Vă sun din partea grădiniței Piticul Vesel. Este vorba de fiul dumneavoastră. Aș dori să vă întreb când ați putea veni și discuta cu noi.”

Mintea Elenei e răsfoită ca o agendă, numărând zilele și orele în funcție de proiecte, task-uri și ore de somn. Privirea îi alunecă pe ceasul din bara de start. Își amintește că în frigider încă mai e mâncare de acum două zile, deci, presupunând că ar rămâne la grădiniță azi încă o jumătate de oră, tot ar putea ajunge la timp pentru a mânca și a dormi măcar opt ore. Creatura a făcut-o iarăși de oaie. Călcându-și pe inimă la ideea de a mai gâtui câteva ore din cele pe care speră să le aibă pentru sine în acea seară, Elena acceptă o întrevedere când va veni să-l ia pe Marius de la școală. Vocea exclamă un „Mulțumesc” la fel de impersonal precum restul discursului.

Întorcându-se la tabel, ceva continuă să se împacheteze în pieptul ei. Mâna i se întinde spre cheile de la mașină. O grindină de întrebări începe să cadă peste ea. „Ce a făcut iarăși? Voi fi trasă la răspundere? Trebuie să plătesc din nou vreun geam spart? Trebuie să-mi cer scuze? Ce am făcut să merit asa ceva?”.

Imaginile se sparg în fragmente de gresia memoriei. Totul e clar și colorat. Marius, la cei 5 ani ai lui, cu privirea dezorientată, cerșește o ciocolată în supermarket. Marius, surd la promisiunile ei, urlând în parc că vrea să se dea în leagăn. Marius, absent, cu ochii iritați de plâns și cu urma roșie a unei palme zdravene peste față, în timp ce educatoarea ține un discurs despre cât de dificil a fost în ziua cu pricina. Marius, ghiftuit cu prăjituri de la bunica, spunându-i că e bătrână și că îl preferă pe tata. Ultima viziune e ca un pumn în stomac. „De ce nu mă iubește?” Își repetă în gând. „Copiii trebuie să își iubească mamele. E o lege a naturii. De ce mă pedepsește Dumnezeu?”

Un click mai târziu, pe tab-ul cu pagină de Facebook, se pregătește să scrie un pomelnic al frustrării materne. Pe la jumătatea textului se oprește. „Ce-o să creadă lumea?” Apasă prelung butonul de backspace și o ia de la zero, căutând pe Google un citat potrivit situației, care să o motiveze și să arate că e o ființă responsabilă. Găsește o imagine cu pomișori și flori, la o rezoluție suficient de mică încât să se vadă pixelii, peste care stă scris cu Comic Sans: „Orice disciplinare pare, deocamdată, o pricină de întristare și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce, celor încercați prin ea, roadă dătătoare de pace a dreptății (Evrei 12, 11)”. Îi dă share și mai aruncă din când în când un ochi pe notificări.

E deja întuneric afară atunci când lasă mașina în față grădiniței. Domnișoara Vasile o așteaptă în sala Albinuțelor, așezată la catedră și citind ultima carte a lui E. L. James. Marius se distrează în spatele clasei, îndoind picioarele unei păpuși în poziții nenaturale și vorbind singur în șoaptă. Un val de rușine o lovește văzându-l. Educatoarea o pune în temă cu cele mai recente prostii pe care le-a comis, de la o bătaie cu colegii la suflatul prafului de sclipici în ochii unei fetițe la ora de lucru manual. Rușinea trece și lasă loc enervării. Preia responsabilitatea ca pe un ghiozdan plin cu cărți. Elena își cere scuze și promite că va lucra la remedierea problemei.

Cu băiatul de-o mână și cu cealaltă adunându-i lucrurile, începe să mocnească în interiorul ei un buchet de blesteme. Mașinăria sistemului educațional nu își face treaba. Sau și-o face prea bine. Cine e ființa asta pe care societatea și sexul neprotejat i-au pus-o în brațe? De ce trebuie să îndure ea totul în timp ce alți părinți primesc creaturi drăgălașe și iubitoare? Își dorise un copil încă de la 19 ani, când era tânără și îndrăgostită. Îl primise la 20 și mintea ei deja rulase sute de scenarii care ar fi făcut-o mândră de el. Se aștepta că realitatea să nu se suprapună în totalitate cu visurile ei, însă nu crezuse că se va pricopsi cu un individ în miniatură căruia să nu-i pese de ea. Iat-o astfel, acum, întrebându-se dacă Marius e cu adevărat rău și incapabil de dragoste sau dacă are probleme mintale.

Târât spre masină, băiatul începe să scâncească. Elena îl smucește și îi scuipă printre dinți un discurs din care se înțelege doar „Semeni cu tac-tu’”. E refrenul fiecărei săptămani. L-ar lăsa acolo dacă ar putea, dar statul are legi cu privire la asta. „O remorcă nenorocită, o bilă cu lanț”, își spune în gând în timp ce zbiară la el: „Mă faci de rușine. Ai idee cât mă costă să te țin aici?”.

Urletele se estompează odată cu pocnetul portierelor și seara se rostogolește mai departe în rutină. A doua zi, dimineață, îl lăsa iarăși pachet la grădiniță, sub oblăduirea educatoarei. Poate doar spera că într-o bună zi va înțelege câte sacrificii face pentru el.

(Alina Lazarovici)