– Leag-o cu niște foi de varză.
Se uită la vânătaia de sub ochiul fiicei sale și se strâmbă. Discuția se mută în bucătărie. Ibricul roșu e deja pe foc și apa stă să dea în clocot. Elena își târșâie șlapii de la un dulap la altul. Deși e încă destul de subțire în șolduri, fundul tot i se freacă de marginea mesei de fiecare dată când traversează camera. A încetat deja de mult să se mai întrebe dacă mobila e prea mare sau spațiul prea mic. Ba se îndoaie, ba se întinde, se strecoară printre lucruri inconștient și automat. Parcată în capătul dinspre geam, maică-sa își aprinde o țigară. Miroase a tutun prost și cafea proaspăt măcinată.
– Unde-i ăla micu’?
– Doarme. M-a orăcăit toată noaptea.
– Și bărbat-tu?
Aburul se ridică și își face loc printre rotocoalele de fum. Ibricul tremură pe aragaz.
– Dracu’ să-l pieptene. S-a cărat.
– Nu mai zi așa, că e păcat, i-o taie maică-sa.
Elena blagoslovește printre dinți și varsă lingurițele de cafea în apă de parcă ar fi lopeți cu pământ. Prin minte îi fulgeră secvențe din visul pe care l-a furat în cele 20 de minute pe canapea, între noaptea furtunoasă și vizita mamei. O coborau în groapă cu coșciugul deschis, cu popă, cu pomenire și cu tot tacâmul. Voia să urle, să se ridice sau să sară din groapă, însă tot corpul îi era paralizat, iar ochii îi erau cât cepele. Pipăia cu limba în gură doar ca să constate că îi căzuseră mai toți dinții. Urmau să-i arunce pământ peste față și groaza i se înfipsese în piept ca o țepușă. Apoi au venit bulgării de țărână, izbind-o și spărgându-se de ea, pe frunte, pe obraji, pe piept și pe picioare. Simțea distinct masa fiecăruia în momentul în care o lovea, însă realiză că nu miroseau a praf, nici a ploaie, ci a cafea proaspăt râșnită.
– Vreau să divorțez.
– Nici să nu te aud.
– Nu mai pot.
– V-ați luat din dragoste.
– Nu vezi ce mi-a făcut?
– Sigur ai făcut tu ceva.
– E-n vorbă cu una pe net. M-am uitat prin telefonul lui.
– Ce te-a apucat să-i umbli prin lucruri? Așa-s bărbații. Crezi că tac-tu era altfel? Crezi că ar mai sta cineva căsătorit dacă toată lumea ar fi așa sensibilă? În ziua de azi toate-s domnișoare, una-două, divorț.
Elena deschide gura. Vrea să intervină. Ca orice animal încolțit, ar mușca orbește în stânga și-n dreapta, însă discuția nu mai e un dialog. Maică-sa vorbește răspicat, fără să-și ridice vocea sau fără să lase loc de obiecții. O zidește impasibilă, punând cu fiecare argument cărămidă peste cărămidă, căci știe din moși-strămoși că pereții familiilor și mânăstirilor cer uneori sacrificii umane ca să reziste peste timp.
– Te-ai apucat să dai din casă pe la muncă, ți-au băgat alea prostii în cap. O femeie serioasă nu face atâta circ. Am văzut că acum se poartă, stai trei, cinci ani cu unul, îl lași și treci la altul. Nu mai respectă nimeni căsnicia. E păcat, gândește-te și la copil. Cui îl lași? Ce exemplu îi dai? Pe vremea mea nu vedeai așa ceva, era lumea serioasă. Putea să te rupă în bătaie, ziceai merci că nu te lasă și mergeai mai departe. Auzi tu, libertate. Ce atâta libertate? Asta nu-i decât o scuză pentru flușturatice, să umble din floare în floare. Vrei să fii din aia care-și lasă familia? Să ne vorbească toți până la ziua de apoi?
Cuvintele cad peste ea precum ciocanul peste cuie, iar Elena însăși e un coșciug pe cale să fie îngropat.
– Pe vremea mea, dacă se strica ceva, reparai, nu aruncai la gunoi.
Discursul continuă ca întotdeauna. Dar ea nu e ca alte femei, își repetă. Ea nu e ca fetele alea care se complac în relații abuzive de dragul dragostei, banilor sau al familiei. Ea nu e din aia care iartă o scăpare, care uită sau trece cu vederea sau care își spune că omul are motivele lui. Abuzul domestic e ceva ce se li întâmplă doar ălora de la țară sau ălora din pătura de jos. Doar a râs la țigară cu colegele de femeia de serviciu care freca la podele cu buza spartă. Ea nu are cum să fie „din aia”.
– Nu mai vreau, intervine Elena în timp ce toarnă cafeaua în cești.
O spune mai tare decât sperase, vocea i se sparge într-un ton isteric. Se aude, se înfioară și se gândește pentru un moment să dea înapoi. Mâna îi tremură și varsă câteva picături pe mușamaua înflorată. Singurul lucru care o sperie cu adevărat e rolul pe care îl joacă în desfășurarea propriei vieți, lumina libertății care se întrevede pe sub ușă. Ea, Elena Manole, poate să îi împingă soțului ei hârtiile de divorț sub nas, devenind astfel stăpână peste propriul destin. Cu toate astea, vede cum, imediat după libertate, pe ușă intră grija copilului și a unei case, câteva datorii și niște rate la bancă.
Ar vrea să continue, dar e pe cale să izbucnească în plâns. Trage scrumiera înspre ea, pachetul de „paie” și bricheta, fără să își ridice privirea din masă. Își aprinde o țigară, iar maica-sa îi urmează exemplul. Elena ia o gură de cafea. Își privește brațele goale și mai descoperă o vânătaie verzuie pe încheietura dreaptă. Ea nu e „din aia”, își repetă. Mâine are să se ducă la muncă și lucrurile se vor întoarce în normalitatea turbulentă din ultimele luni.
– Femeile divorțate nu au viitor. Nu te mai ia nici dracul, cu copil nici atât. O să te bată Dumnezeu, ai să vezi, și atunci o să ajungi la vorbele mele. O să zici, „Îmi pare rău, Doamne. Nu mai bine ascultam eu de mama?”. Dar așa-i cu voi, ăștia tinerii. Nu mai știți ce-i aia familie.
De pe hol se aude răsucitul unei chei într-o broască. Ușa se deschide și se trântește la loc. Elena trage adânc din paiul aprins, maică-sa tace din reflex. Putoarea de bere trecută prin piele răzbește dincolo de ceața gri albăstruie din bucătărie. Dan le măsoară, iar ambele evită orice contact vizual. Se uită după un loc în care să se așeze, însă spațiul e prea strâmt ca să mai înghesuie un scaun la masă.
– Nu se poate respira aici, zice el deschizând geamul.
Elena îl studiază la rândul ei. Nu reușește să găsească nimic periculos la el. Arată cel mult deprimant. Are aerul unui scaun de plastic uitat la soare în fața magazinului alimentar. E înalt, iar prin tricou i se conturează începutul unei burți rotunjite de resemnare. Se adună cât să-i privească fața pentru o clipă. Pungile de sub ochi îi seamănă cu niște hamace, însă nasul acvilin care a fascinat-o atât de mult în liceu e la fel de arogant. Maxilarul îi e umbrit de țepi rari și negri. Nu i-ar sta bine cu barbă, dar măcăr nu dă semne că o să chelească.
– La ora asta se vine acasă?
Elena trage imediat din țigară. Își sprijină cotul în masă și speră că tremurul din mână îi trece neobservat. Corpului pare să-i fie teamă, deși gândurile i se desfășoară clare. Maică-sa o lovește cu piciorul pe sub masă și o săgetează din ochi. Dan o ignoră, scoate capul pe geam și fixează peturile de bere aruncate pe iarba din spatele blocului.
– Uite cât s-a făcut ceasul, eu tocmai mă pregăteam să plec.
Un scaun scrâșnește pe podea. Maică-sa se ridică și, deși încearcă să se compacteze cât de mult poate, spătarul tot se atinge de picioarele lui Dan. Ceașca plină încă pe jumătate o ia cu ea și o varsă în chiuvetă.
– Mă bucur că v-am văzut, acum vă las la ale voastre.
Amândoi tac și o lasă să fugă din schimbul mut de focuri. Doar Dan îi urează o zi bună fix înainte să iasă pe ușă. Tăcerea cade și rămâne apoi în aerul dintre ei ca zăpușeala de dinaintea unei furtuni. Elena își plimbă verigheta pe deget. O scoate din când în când și o cântărește între arătător și degetul mare. De afară se aud mașini trecând. Un autobuz oftează și se îndepărtează. Un scâncet vine din sufragerie, la început timid și prelungindu-se mai târziu într-un plâns în toată regula. Cei doi rămân nemișcați câteva minute, în speranța că o să dispară de la sine. Elena își promite să nu intervină, însă e puțin surprinsă să constate că nu simte deloc nevoia să facă ceva. Plânsul nu o mișcă, ci doar o irită ceva mai rău ca prezența lui Dan. Soarbe alternativ din cafea și dintr-o nouă țigară, cu ochii pironiți în verigheta pe care a așezat-o în fața ei pe masă. Abia înregistrează momentul în care Dan se strecoară pe lângă ea, mai mult prin damful de bere stătută care o izbește în nări.
Câteva înjurături și două palme mai târziu se face liniște. Își trage telefonul mai aproape pe masă și intră pe Facebook. Rămâne în bucătărie o vreme și își savurează singurătatea în timp ce caută tutoriale de machiaj ca să-și acopere pata verzuie de sub ochi. Mâine e luni, deci trebuie să se ducă la muncă. Iar ea nu e „din aia”.
Citiți și:
(Alina Lazarovici)
Leave A Comment