Iulia visă că stătea la o masă făcută din apă minerală împreună cu Dan. Bănuia că visează, din pricina logicii fluide a ceea ce se întâmpla în jur. Era împușcată în abdomen. Acoperindu-și rana cu mâna stângă, sorbea din cafea cu dreapta și simțea că are nevoie la baie.

„Realitatea e precum pisica lui Schroedinger”, spunea el. Iulia îl asculta numai cu o ureche. Era atentă doar la pata de sânge care înflorea pe tricoul ei alb și se concentra pe gloditura amorțită pe care o resimțea în trup.

„Ia formă doar când deschizi cutia și o privesti”. Rana pulsa. Nu o durea deloc, însă îi simțea petalele de carne palpitând în ritmul unui ticăit de ceas. Era opusul unei sarcini, căci își simțea absența crescând în adâncime, ca o gaură neagră absorbindu-se la nesfârșit.

„Atunci lucrurile se pot întoarce pe dos ca o șosetă trasă prea repede de pe picior. Și nu mai ai cum să le pui la loc.” Apăsarea devenea din ce în ce mai puternică. Știa că atunci când s-ar fi ridicat, nu l-ar mai fi găsit pe Dan. Își privi palma mânjită de sânge, apoi își strânse viscerele și se ridică de la masă, întorcându-i spatele.

„Și totul e pe dos.”

Acum era sigură că Dan dispăruse. Deschise ochii și lumina o orbi. Fusese vis, dar încă voia la baie.

„Pe dos”, continuă o voce de bărbat.

Simți sub palme cearșafurile străine și aspre, dar mâinile îi erau prea amorțite pentru a explora mai departe. În nări o pocni miros de clor îndoit cu ciorapi putrezi.

„Așa ceva, mai să ne facem cruce. Era pe invers.”

Împușcătura era încă acolo, dar nu își amintea de vreun incident, în afară de febră și de durerile din partea stângă a abdomenului care o mânaseră pe ușa medicului de familie. A vomat în cabinet și au trimis-o pachet la spital. O lovi panica. Cât timp trecuse? Vai de Pufinski, nu i-a dat nimeni de mâncare. Îngheță cu stomacul îndoit imaginându-și că s-ar putea întoarce la un motan țeapăn. Simți nevoia să verse din nou. Trebuia să se ducă la baie, dar nu se putea ridica în capul oaselor. Doi domni în halate se întoarseră spre ea. Unul era cărunt și coșcovit, celelalt avea forma unui dulap și purta ochelari.

– Ne-ați dat de lucru, donșoară, zise căruntul, în timp ce dulapul îi schimba perfuzia.

– Ce?

– Da, dumneata ești pe invers, să știi.

„De unde știe de săptămâna trecută?”, își zise în gând. „O fată nu mai poate nici să experimenteze, că se și află în toată țara.”

– A durat ceva până se ne prindem. Așa ceva nu mi-a dat Domnul să văd pân’ acuma. Nu vă mai mișcați că o să vă rupeți suturile și nu mai avem cum să vă punem la loc.

Iulia îi privea tăcută. Dulapul își făcea de lucru luându-i pulsul și căscând, cu ochii mijiți pe un ceas de mână care îi sugruma încheietura.

– Dar ce am avut?

– Nu știu, ghinion probabil, zise el râzând și scărpinându-se în ureche cu degetul mic.

– Situs inversus, mormăi dulapul.

– Adică aveați toate organele pe dos și vreo șapte spline în plus.

Își duse mâna la piept și simți un strat gros de bandaje. Cu coada ochiului zări în patul vecin două bătrâne stând spate în spate, cea dinspre ea numărând absentă mărgelele unui rozariu de plastic albastru. Ușa salonului se trânti de la curent și vreo doi gândaci se agitară în jurul unei noptiere din pricina vibrației.

– Am avut de săpat până să găsim problema, mare dezordine acolo.

– E cu tot cu dextrocardie, continuă dulapul cu mai mult entuziasm decât se aștepta.

– Sperăm că am pus totul la loc. Nu ne-au rămas șuruburi în plus. Cu puțin noroc nici nu am uitat ceva înăuntru, căruntul începu să râdă și îl întrebă pe dulap, telefonul l-ai găsit până la urmă, nu?

Dulapul râse și el și începu să se caute prin buzunare.

– Telefonul e, dar de termometru nu știu.

– N-are nimic, rămâne amintire.

– Dar ce am avut? șopti Iulia.

– Apendicită, zise dulapul zâmbind. Dar pentru că aveți situs inversus totalis, a durat ceva s-o găsim.

– De când sunt aici?

– Doar două zile. Mai rămâneți cu noi însă. Chirurgia exploratorie nu se vindecă peste noapte.

Închise ochii și speră să se trezească din nou. Își dorea să își fi putut inventaria organele rămase așa cum obișnuia să își numere dinții cu limba după un coșmar în care îi cădeau. Schimbarea nu veni însă, căci starea de fapt fusese observată și realitatea se așezase la locul ei. Vedea deja anunțul pe piața neagră, un rinichi, un plămân sau o bucată de ficat fără să știe dacă piesele ei s-ar fi potrivit la vreun alt puzzle.

Un an mai târziu, când își privește în oglindă tăietura în Y de pe tors și pe Pufinski frecându-se de piciorul ei gol, Iulia închide ochii imaginându-și că în reflexia ei, dincolo de piele și de coaste, organele arată în ordine.

(Alina Lazarovici)