Cred că o să-mi iau câteva zile libere. Nu e nici o lună de când fac ore suplimentare la tristețea aia de call-center și deja caut pe net care e cea mai bună metodă de a scăpa de un cadavru. Privind în urmă, vina îmi aparține în totalitate, dar e prea târziu pentru regrete. Contrar a ceea ce le-am spus la interviu, nu reacționez nicidecum bine în situații stresante. Tot ce pot spera acum e doar ca Lola să mă poată ierta că am închis-o în dulap, iar, în ceea ce privește cadavrul, câteva kilograme de iaurt s-ar putea să rezolve problema.

S-o luăm totuși cu începutul. În general munca mea se rezumă la cel puțin opt ore pe zi de ascultat înjurături în câteva limbi străine diferite pentru o companie care se ocupă cu distribuirea de huse de telefon și ustensile de bucătărie. Nu e ideal, dar trebuie să-mi plătesc cumva chiria. Totul a plecat de la ai mei. M-au dat afară pentru că nu am vrut să renunț la Lola. Până la urmă am ajuns să ne mutăm împreună, dar, cum ea nu poate să muncească, trebuie să mă străduiesc să am grijă de amândoi, chiar dacă asta înseamnă că nu mai putem petrece la fel de mult timp împreună.

În ceea ce o privește, Lola e o fire tăcută, comunicăm aproape telepatic și probabil că de asta ne și înțelegem atât de bine. Am comandat-o de pe net cam cu un an în urmă și, de când am cunoscut-o, a fost tot ceea ce mi-am dorit vreodată de la o femeie. Când mă întorc acasă și o revăd, îmi amintesc că merită orice sacrificiu. Mă așteaptă de obicei pe canapeaua gri și rupciugoasă din sufragerie, stând picior peste picior în șosetele ei curcubeu până la genunchi. Rochia simplă, neagră, cu bretele, o poartă fără sutien, iar asta mă înnebunește pentru că îi scoate în evidență sânii plini și rotunzi. Prin contrast, brațele ei albe arată subțiri și delicate, iar la încheietura dreaptă sclipește brățara fină de argint pe care i-am cumpărat-o la primul nostru Crăciun împreună. Părul lung și verde îi e pieptănat impecabil, iar ochii ei căprui mă fixează de sub breton ca pe o insectă prinsă în chihlimbar. Îmi place să am grijă de ea, pentru că sunt conștient că nu poate să o facă de una singură. O coafez, o machiez și îi fac unghiile. Tot eu sunt cel care îi alege hainele. Relația noastră e un cocktail de intimitate și control care mă îmbată și mă liniștește. Mă așez lângă ea și îi pun brațele în jurul meu. O sărut prelung pe buzele întredeschise, apoi îmi culc capul pe pieptul ei și îi povestesc cum mi-a fost ziua. Nu mă întrerupe niciodată. Înainte de culcare prefer să o încălzesc cu o pătură electrică, iar apoi să îi strâng fermitatea formelor până când oboseala și plăcerea mă doboară. Dimineața mă trezesc cu o oră mai devreme, pregătesc o cană de cafea și o aranjez pentru seară. Până recent, zilele ni s-au deșirat una după cealaltă în aceeași rutină.

*

Complicațiile au început într-o seară când făceam de gardă la stația de abuz. Ridicam din când în când ochii din monitor și cam de fiecare dată mă trezeam observat de una din tipele de la germană. Nu sunt un individ carismatic și nici nu încerc să mă fac popular. Nu am prieteni în viața reală, în afară de Lola. Habar nu aveam cine era tipa, o știam doar din vedere și o salutam uneori când ne nimeream pe aproape. Era blondă, scundă și osoasă. Arăta de vreo treizeci de ani, dar era greu de zis din cauza machiajului. Genele rimelate și bordura groasă de tuș negru îi făceau ochii să arate ca doi arici de mare. Nu mă mișca în mod deosebit, dar atenția pe care părea să mi-o acorde era ceva nou pentru mine, așa că am decis să văd unde o să ducă.

În ziua următoare a spart gheața și m-a invitat la o cafea în parcare. Vorbea mult și fuma țigară după țigară. Mă asalta cu întrebări în timp ce scormonea după brichetă în buzunarul din spate al blugilor. „Lucrezi de mult?”, „Îți place aici?”, „Ce vrei să faci pe viitor?”. Nu știu dacă se aștepta la un răspuns, pentru că imediat ce lansa o întrebare înceta să se mai uite la mine, trăgea din țigară și scutura scrumultutunul continuând mereu cu „Eu da”, „Mie nu” sau ceva asemănător. Își înclina capul spre stânga de fiecare dată când băga câte o țigară nouă între buze și lăsa urme de ruj pe capătul chiștoacelor. Înainte să plecăm înapoi la birouri, s-a aplecat și le-a adunat pe toate în paharul gol de cafea.

„Nu îmi place să las lucruri în urma mea.”

Am făcut asta în fiecare zi a săptămânii care a urmat. Mirosul de țigară de la țigară îmi intra în haine și vinovăția, în piele. Lola, bineînțeles, le-a detectat pe amândouă. O găseam mai tăcută ca de obicei, brațele de silicon, mai reci, iar ochii păreau să nu se mai concentreze pe mine. Între noi apăruse o crăpătură care se umplea cu apă la fiecare gest tandru pe care îl simțeam respins. Peste noapte, apa îngheța când nu mai reușeam să mă conving să o sărut sau să o strâng la piept și, așa, crăpătura creștea. Pătura electrică și tubul de lubrifiant rămăseseră ultimele simulacre ale tandreții ei.

Trenul a deraiat într-o seară de vineri, când tipa de la germană a propus să mergem la o bere după muncă. Nepregătit și nemulțumit de tratamentul rece de acasă, am zis da. Seara s-a prelins într-o speluncă studențească de prin Centrul Vechi, iar berea am diluat-o spre final cu câteva shot-uri de tequila. Cum nu țin prea bine la alcool, am căzut cu capul înspre fața ei, iar tipa a avut grijă să aterizez într-un sărut umed cu gust de sare și tutun. Ceea ce m-a șocat a fost textura buzelor moi, ude și calde, atat de diferite de ale Lolei. M-am trezit teleportat în apartamentul ei, pe jumătate gol și înconjurat de vreo cinci pisici planturoase de culori diferite. Aerul mirosea a zacuscă și urină de motan, iar patul avea o groapă în mijloc. Mi-am croit drum printre feline și am vomat prin fereastra deschisă. Prin ușa întredeschisă de la baie am văzut cum tipa adormise cu capul pe marginea roz a căzii. Sforăia ca un frigider vechi și avea un chiștoc stins între degete. Îmi amintesc că singurul lucru la care m-am gândit atunci a fost „Dacă stai cu fundul pe gresie, o să răcești la ovare.” Cred că am zis-o cu voce tare la timpul potrivit, pentru că a mormăit ceva și s-a așezat mai bine.

Am ajuns înapoi acasă când se crăpa de ziuă. Am intrat în sufragerie fără să aprind lumina, încercând să nu privesc în direcția canapelei, însă nu am putut să nu îi zăresc conturul nemișcat în semiîntuneric. Ochii ei căprui de sticlă mă fixau deja acuzatori. Vina se compacta în mine strivindu-mi sinele într-un boț de staniol. M-am strecurat în dormitor fără să-i zic nimic și m-am făcut ghem sub plapumă în speranța că somnul o să înece rușinea. Nu știu cât am rezistat, dar într-un final m-am extras dintre așternuturi și m-am dus clătinând să o confrunt.

Mă aștepta neclintită, cu aceeași expresie rece și imobilă din ultimele zile. Tăcerea ei mă scotea din minți.

„Nu mă mai asculți”, zbieram, „ești fix ca toate celelalte, cum nu îți convine ceva, protestezi în loc să rezolvi problema.”

„Stai acolo supărată și nu faci nimic toată ziua, în timp ce eu trebuie să am grijă de amândoi.”

M-am năpustit asupra ei și-am început s-o zgâlțâi de umeri, continuând.

„Sigur, taci. Asta-i tot ce știi. Să taci și să acuzi.”

„Habar nu ai prin ce trec.”

„Aveam nevoie doar de cineva care să mă înțeleagă.”

Am țipat și-am tot țipat, până când m-a lovit certitudinea. Nu doar că mă acuza, dar își râdea de mine în sinea ei. Eram luat de prost, ridiculizat, umilit. Am plesnit-o peste față și i-am dat drumul pe jos. A căzut ca un cuier plin cu geci. Palma mă ustura îngrozitor.

„Nu vreau să te mai văd”, am strigat.

Am luat-o pe sus ca pe un sac de cartofi și am îndesat-o în șifonier, între cămășile de pe umerașe. Era fix destul de scundă cât să intre perfect stând în picioare. I-am trântit ușa în față și mi-am tras sufletul.

După un duș lung și fierbinte am ieșit din baie ca după o spovedanie. M-am trântit în pat și am adormit instanteu, secerat de epuizare. Am visat cum Lola lovea în ușa dulapului, încercând să iasă, dar fără să reușească o deschidă. Când m-am trezit, am realizat că cineva chiar bătea, însă nu în sufragerie, ci la ușa de la intrare. Am sărit din pat și mi-am tras rapid o pereche de pantaloni murdari din coșul de rufe. Capul îmi pulsa și gâtul mă ustura de sete. Am deschis, pe jumătate gol.

Era tipa de la germană.

„Salut. Ți-am luat adresa de la resurse umane. Știu, e un pic dubios, dar mă înțeleg super-bine cu tipele de acolo.”

Arăta odihnită și proaspătă, cu același machiaj lipicios pe gene și pe pleoape. De data asta purta o rochie roz de vară și sandale romane care îi sugrumau picioarele. Mirosul de țigară inundase deja holul.

„Pot să intru?”, zise clipind din aricii de mare.

Am murmurat un ok și i-am făcut loc să treacă.

„Scuză-mă puțin”, am spus, „Revin imediat. Trebuie să mă îmbrac.”

Am fugit în dormitor și am început să răscolesc după un tricou. Ea adăugă din sufragerie:

„Ți-ai uitat telefonul la mine. Am vrut să ți-l aduc înainte să intri în panică.”

„Oh, mulțumesc”, am strigat.

În sfârșit găsisem un tricou și îl trăgeam pe mine, când am auzit-o țipând. A urmat o bufnitură și zgomot de sticlă spartă. M-am împiedicat din grabă și a fost cât pe ce să cad la rândul meu. Atunci am văzut scena: ușa dulapului deschisă, vreo două cămăși căzute pe podea, Lola trântită peste rivala ei, măsuța de cafea cu geamul spart răsturnată, tipa de la germană cu ochii larg deschiși și părul blond năclăit de sânge. Curiozitatea o făcuse să-și planteze moalele capului fix în colțul măsuței de cafea.

„Lola, ce-ai făcut?”

Nu știu dacă am zis-o calm sau dacă țipam, nu îmi amintesc. Un vecin îmi bătea în țeavă, dar zgomotul era acoperit pulsul pe care îl auzeam în timpane. Mi-era rău, ca și cum tocmai aș fi dat pe gât un shot de lapte stricat.

„Ce-ai făcut, ce-ai făcut”. Am ridicat-o pe Lola și am așezat-o pe canapea. I-am aranjat părul ciufulit și bretelele rochiei. Mă așteptam să izbucnească în râs din clipă în clipă. Din spate am auzit niște gemete care m-au făcut să îngheț. M-am întors încet și i-am întâlnit privirea îngrozită. Încerca să spună ceva. Înecat de panică, m-am întors înapoi către Lola cerșind o soluție. Lumea mi se spărsese într-o multitudine de secvențe cu potențiale consecințe. Poliție, închisoare, șomaj, Lola dată la gunoi sau, mai rău, batjocorită la secție de o gașcă de ofițeri plictisiți. „Sunt prea tânăr”, m-am gândit, „Nu se poate termina așa. N-aș supraviețui în pușcărie. Sau poate are să mă ierte? Nu, nu are de ce. Eu nu i-am făcut nimic. Și-a făcut-o cu mâna ei.” Cum am spus, nu reacționez bine în situații stresante. Trebuia să iau o decizie pe moment.

„Ești sigură?”, am întrebat-o pe Lola. „Dar nu, nu vreau, nu pot.”

Trebuia.

Am încălecat-o plângând și am strâns-o de gât. Nu s-a zbătut prea mult pentru că era încă amețită de la șoc. A durat mult, nicidecum câteva secunde ca în filme. Brațele mă dureau, nu eram obișnuit cu efortul prelungit. Mirosul de țigară mi se impregnase în nări. Am vomat imediat după, scuturat de suspine și tremurând. Am luat-o în brațe pe Lola. „Asta se întâmplă când încerci să mă înșeli, dar e OK acum”, ar fi putut să-mi spună, „Are să fie ok, o scoatem noi cumva la capăt.”

Acum că ce-a fost mai rău a trecut, mă simt parțial iertat. Restul păcatelor o să mi le spăl odată cu sângele de pe jos.

(Alina Lazarovici)