Minunea s-a întâmplat după vreo șapte ani de la angajare. Pentru prima dată în cariera lui în cadrul companiei MicroB, Georgescu a primit liber pentru mai mult de 24 de ore. Tot atunci s-a dovedit că își permite și să închirieze o limuzină albă cu însemne roșii, cu tot cu un grup întreg de majordomi la uniformă mai mult decât fericiți să îl ajute să iasă din clădire. După un scurt control medical și 2 minute de scuturat firimituri de covrig uscat de pe patul de consultație, un doctor cărunt cu pete de unguent, sânge și muștar pe halat, i-a dat la rândul lui undă verde.

I-au construit pe fugă o casă de vacanță într-un cartier rezidențial liniștit. O locuință de lemn și beton, cu o singură cameră și un pat comfortabil. Au împrejmuit-o cu un gard negru din fier forjat pentru care aveau să se certe rudele încă vreo câțiva ani. Petrecerea de casă nouă a fost una restrânsă, dar a avut tort și prăjiturele. Colegii de la Microb nu au putut veni, pentru că a picat într-o marți cu ore suplimentare, așa că i-au trimis un buchet de flori și o felicitare de la manager.

-Nu mi-a venit să cred, avea să spună Corina o lună mai târziu. Spunea că nu se simte bine și că ar avea nevoie de o pauză.

– Mie nu îmi vine să cred că i-au dat atât de multe zile. Mai sunt și unii care zic că nu se mai întoarce.

Mihai nu mai fuma, dar stătea cu ceilalți în parcare în timp ce crănțănea obsesiv compulsiv câte o bomboană skittles pe care o alegea în funcție de culoare. Se ferea de cele purpurii și înghițea la loc câte o înjurătură de fiecare dată când altcineva trăgea una roșie.

– Am văzut poze pe facebook, a vrut să fie mai aproape de natură pentru o vreme.

– Oricum era degeaba, zise Mihai și tuși, înecându-se cu o bomboană verde.

– Știe doar să se vaite, că el de ce nu are concediu și Daria, da.

– Bineînțeles, dar ce? El are trei copii acasă pe care trebuie să îi țină în grădiniță?

– Așa ceva.

Luni însă, la ora 9:00 dimineață, Georgescu se avântă pe ușa de sticlă a biroului. Se întorsese mai palid și străveziu pe alocuri. Era tăcut și puțin mai lent ca de obicei. Viermii din gât nu îi dădeau pace așa că abia mai scotea câte un geamăt prelung din când în când. Cămașa cadrilată îi era murdară de pământ, iar pantalonii bej atârnau strâmb pe el, căci slăbise câteva kilograme.

– Geo, hai la o cafea.

– Mâh.

Un gândac îi ieși din ureche și măsură aerul cu antenele.

– Hai acum, că după avem ședință până la 4.

– Gâh.

– Tu prezinți azi, sper că ți-ai terminat powerpointul.

– Rhâh.

– Bine, te las să îți vezi de treabă.

Georgescu stătea în fața monitorului, cu ochii albi. Corina se apropie pocnind din tocuri.

– Arăți atât de bine, Geo. Văd că ți-a prins bine. Cum a fost? Te-ai distrat? Vreme bună? Pupici, ne vedem mai încolo.

Sunetul pașilor ei răsună din ce în ce mai îndepărtat. Capul lui Gerogescu căzu pe spate, iar coloana îi scoase un trosnet precum scoarță de copac umedă strivită sub picioare. Zgâria tastatura cu unghiile negre și netăiate, iar printre butoane se zvârcoleau larve albe și cărnoase. O zeamă maroniu gălbuie picura sub scaunul lui. Începu să se legene ușor și cu un alt trosnet își propti fruntea de monitor. Gemea urmărind tonul bâzâitului de neon de deasupra.

Project Managerul dădu o tură printre angajați. Se opri în dreptul lui Georgescu, îi puse mâna pe umăr și îi ură un „bine ai revenit” după care îl rugă să se uite peste cele patru taskuri noi cu care a fost însărcinat. Rămas singur între rafale de taste apăsate, Georgescu își șterse muștele de pe tâmplă și se așeza mai bine în scaun. Mai avea destul de muncă.

 (Alina Lazarovici)