Bustul lui Freud domnește sobru peste sala de așteptare, cu ochii de marmură neagră divinând dorințele sexuale reprimate ale fiecărui individ din cameră. Pe ușa din stânga e o plăcuță aurie cu înscrisul “Onirologie”. Din spatele ei răzbate un discurs înfundat, presărat cu câte un “Ja” lung și apăsat la fiecare câteva cuvinte. Pe ușa din dreapta e o plăcuță similară, dar pe care scrie “Sala de operatii”. Prin geamul translucid se poate observa că lumina e stinsă.

Cu ochii roșii și injectați, Grigore fixează revistele de pe măsuța de cafea din fața lui, incapabil să facă vreo legătură conștientă între culorile de pe coperți și potențialul conținut. Își suge măselele și își plimbă limba peste dinți. Are capul încă bandajat de la ultima intervenție. Nic îl studiază cu satisfacție. Fredonează o romanță pe măsură ce o improvizează și e tot numai zâmbet. Pocnește din călcâie și se mută de pe o fesă pe alta. Fericirea viermuiește în el ca într-un măr putred.

Grigore dă să cadă de pe scaun, dar își recapătă echilibrul precar în ultimul moment. Se uită dezorientat în jur și mormăie către silueta lui Nic:

– Aveți idee dacă domn doctor Kisde e azi de serviciu?

– Herr Kissendecker? Desigur. Și eu tot pe dumnealui îl aștept. Pentru implant?

– Nu-mi mai trebuie. Am făcut unul, bombăni el cu ochii iarăși în derivă, acum două săptămâni.

Ușa cabinetului se deschide și un domn își escortează afară mama la braț, mulțumindu-i doctorului. Herr Franz Kissendecker, onirologul de serviciu, își scoate capul cărunt și articulează din spatele ochelarilor săi rotunzi:

– Wer ist an der Reihe? Bitte, următorul.

Grigore se ridică docil și pășește în cabinet simțindu-se hăituit de curiozitatea lui Nic și a bustului auster din sala de așteptare. Închide ușa cu mâinile sale tremurânde. Nu mai așteaptă că doctorul să zică “Luati un loc, bitte”, ci se trântește că o pungă cu pietre pe canapeaua din piele maronie.

– Spuneți-mi, was ist passiert? Cum vă simțiți cu implantul?

– Doctore, nu sunt sigur dacă funcționează așa cum ar trebui. De când m-ați operat am doar coșmaruri.

– Ja? Ce fel de coșmaruri?

– De toate, doctore. De multe nici măcar nu mă temeam până acum.

– Ja, aber coșmarurile înseamnă progres. Înseamnă că acum puteți visa. Fiecare om visează diferit. Acest lucru se aplică și pentru Alpträume, ja.

– Apropo de Alpi, doctore. Am descoperit că mă tem și de avalanșe.

– Și mai ce?

– Îmi cad dinții, doctore, sau mă lovesc cu față de ceva și se sparg precum bibelourile mamei. Cioburile îmi rămân pe limbă și le înghit. Mă înec cu ele. Vreau să beau apă și văd cum un val uriaș își trage toate mările din lume pentru a se prăbuși peste mine. Sunt mereu gol la muncă și îl aud pe tata cum plânge din groapă cu un pumn de pământ negru în gură. Și astea nu-s nici măcar cele mai rele.

– Ja? Interesant, bitte, continuați. Care sunt cele mai rele?

– Cele în care îmi țin fiica pe genunchi, doctore.

– Ja, warum?

– Poftim? Păi cum să nu, doctore? E goală și are ochii drăcești și mă târăște-n păcate.

– Ja?

– Vă rog, doctore. Scoateți-mi implantul, zice Grigore deja printre sughițuri. Nu îl mai vreau.

– Aber es gibt nichts în neregulă cu implantul. Din contră, cineva și-a sacrificat visele pentru dumneavoastră, ja? Donatorul părea foarte împăcat cu ele înainte de transplant. Aparatele noastre înregistraseră o stare profundă de beatitudine.

– Cum, doctore? Cine mi-a donat aceste vise?

– Nu sunt în măsură să vă dau datele sale personale. Aber ich kann sagen, era un pacient simpatic de la azilul fratelui meu mai mare, Herr Albert Kissendecker. Ja, însă nu a mai avut nevoie de vise după lobotomie. Având o inimă mare, a decis să le doneze oamenilor care nu le pot avea.

Grigore nu-l mai ascultă, ci numără crăpăturile din tavan chinuindu-se să nu ațipească. Un firicel de salivă i se prelinge din colțul gurii întredeschise. Herr Kissendecker oftează și își notează ceva în caiet. Dintr-un sertar al biroului scoate un flacon transparent plin pe jumătate cu gloanțe de 2.34mm și îl pune pe noptiera de lângă canapea.

– Luați câte unul pe stomacul gol, dimineața, cu o cană de cafea neagră, ja? Ar trebui să vă simțiți mai bine în câteva luni. Vă rog să reveniți peste două săptămâni, ja? Veți fi tentat să luați mai multe, aber Achtung, bitte, deoarece corpul tinde să se obișnuiască cu ele. Ist es klar?

– Mulțumesc, doctore.

– Dacă mai aveți neplăceri, bitte, sunați-mă.

– Da, doctore. Mulțumesc. Doamne ajută. O zi bună să aveți.

– Auf Wiedersehen.

Grigore se strecoară pe ușă, în timp ce din spatele lui se aude răspicat:

– Bitte, următorul.

(Alina Lazarovici)