Mai există oameni care nu trăiesc un conflict? Mai există oameni care nu înjură printre dinți, neputincioși, că nu pot schimba lumea?

R: Trimit mâine dimineață. Am fost înțepenit și n-am putut să fac nimic.

X: Sportul ajută la imunitate, sex, și este anti-depresiv.

R: Da… știi și tu, te iei cu una, cu alta, și lași baltă sportul.

(…)

R: You have some interesting demons.
X: Of course, who doesn’t?
R: Nu știu, poate doar ăia care nu-s conștienți, dar oricum o să devină imposibil de ignorat la un moment dat. Mi se par mai interesanți totuși, cei care sunt construiți dintr-o „anomalie” personală decât prostie sau altele.
X: În cele mai multe cazuri e vorba de blocaje, nu de prostie, nu de lene, nu de promiscuitate. Cred că oamenii au un potențial superb, dar mulți rămân blocați din cauza unor experiențe traumatizante prin care au trecut sau la care au asistat sau pentru că nu-și schimbă perspectiva. Și, desigur, mai cred că există psihopați și oameni cu afecțiuni greu de tratat, care duc lupte și mai grele. Și cred că oamenii răi sunt cei mai nefericiți.

R: Absolut, dar când vezi că the beasts eat you și refuzi. De exemplu, că fanatismul tău religios face rău familiei tale este deja altceva, to choose to be blind. Lipsa schimbării de perspectivă este pentru mine prostia, care într-adevar poate fi mai degrabă denumită nepuțintă. Dar, dacă nu-ți poți asuma, de ce ai mai accepta să trăiești? Tot din neputință, eu cred că oamenii foarte inteligenți sunt cei mai nefericiți și sunt mai des nevoiți să facă „rău” pentru propriul bine.

X: Mda, și eu am văzut mulți oameni smart și unhappy. Pe de altă parte, nu cred în binele pe care îl atingi făcând rău, cred că e un compromis, ceva de moment, cred că este o alegere făcută din disperare sau din cauza unui contact slab cu propriile emoții, nevoi, abilități.
R: Mă refer în următorul sens: dacă tu vrei să fii artist și familia vrea să fii doctor, ei vor considera că faci ceva „rău”, pentru că probabil le este frică că nu vei avea cu ce să-i hrănești atunci când vor fi bătrâni și vor fi muncit degeaba din neplăcere. Te vei scuti de prestigiul unui om valoros în societate (un rahat).

Sau, alții, care-s mult prea emoționali când situația cere opusul, consideră un sacrificiu necesar, care ar avea pe viitor rezultate foarte bune, ca fiind un rău.

(…)

X: Acum câteva luni o luasem un pic razna, aveam senzația că nu pot să schimb nimic. Începând să privesc lucrurile din altă perspectivă, s-au întâmplat multe de atunci. Am tras, I worked hard. M-am uitat mai adânc în mine, prea mă uitam mereu în jur. Eram blocat și nu mai vedeam limpede nimic, aveam senzația că nu am perspective reale de schimbare, de creștere.
R: Și eu îmi tot „updatez” prezența în realitate, ca să spun așa, și nu e niciodată ușor. Tu în viziunea ta vei fi mereu singur. Alții vor fi aproape, dar nu vor avea aceleași subtilități.
X: A fost brânciul de care aveam nevoie. Intrasem într-o rutină care-mi făcea foarte rău, o plafonare. Când am făcut acel „update”, au început să se schimbe concret și alte chestii, lucrurile au început să se miște, nu doar să-și întoarcă fețele mai luminoase, să-și pună măști ademenitoare.

(…)
R: Doare să văd oameni mișto care se lasă duși, degeaba.
X: (…) în câteva luni fac 32 de ani și mă simt de 21

R: Este păcat că ne pierdem viața muncind, dar doar dacă este o muncă ce nu ne aduce beneficii. Altfel, dacă n-am face nimic, ne-am risipi. Eu fac 21 de ani și, nu știu, de ceva timp nu-mi mai pot atribui o vârstă. M-am obișnuit ca lumea să fie surprinsă de vârsta mea, dar în același timp nu m-am simțit niciodată copil, adolescent, adult. Uneori sunt extrem de ușor, plutesc în vid sau simt că am trăit atât de mult și de greu încât parcă totul este „pe repeat” și devine plictisitor, agasant. Simt nevoia de a distruge pentru a clădi ceva, cu totul altceva. Este oarecum ciudat că ne băzăm atât de mult pe un număr, care de fapt nici măcar biologic n-are sens din anumite puncte de vedere, în funcție de stilul de viață.

X: True. doar că eu, la 21, eram mai „bătrân” decât acum. Poate și fiindcă încă erau destul de „vii” lecțiile pe care încercaseră alții să mi le bage pe gât de la vârste fragede. Mi se pare că acum mă apropii tot mai mult de mine.

R: Exact la asta mă refer și eu, iar acum poți alege tu lecțiile, dacă le vezi sau dacă-ți sunt necesare. De aici întinerirea?
X: Da, de aici întinerirea și de la faptul că îmi dau libertatea să fac tot mai mult ce vreau eu, chiar dacă asta implică, poate, să rămân fără job, fără bani de chirie, fără plase de siguranță. M-am plictisit de plase de siguranță. Vreau să simt cum cresc, vreau să știu că am făcut cât am putut de mult ca să se întâmple asta, nu vreau să ajung să-mi fac procese de conștiință că mai mult am murit decât am trăit de la o zi la alta.

Poate ne așteaptă alte milioane de vieți, poate nu ne mai așteaptă nimic. Dar fiecare are un potențial al lui și rostul este să atingă cât mai mult din el. M-am săturat de contextul ăsta în care toată lumea se ceartă cu toată lumea, m-am săturat de canibalizare, de atitudinea unora cum că ei sunt mai presus și că viețile celorlalți sunt în slujba binelui lor.

R: Cred că uităm că plasele de siguranță funcționau doar cât eram foarte mici, ca să nu bem apă din veceu, sau să ne aruncăm de la balcon crezând că poate o să zburăm. Când conceptele realității încă nu ne intraseră în cap și când încă nu aveam cunoștințele necesare ca să le percepem și înțelegem. După perioada respectivă, poate că ar fi fost un pas imens pentru oameni să se dezlipească de ele. Ești încurajat să-ți construiești o fortăreață în care să te ascunzi, și nu îți este permis să devii tu o fortăreață, pentru că altfel ai refuza să mai fii un sclav.

Și, da, ăștia care se cred mai presus… Ce aș vrea să le fur piedestalul ca să desenez ceva pe el, să le dau timp să guste noroiul și mizeria.

(…)

X: Păi uită-te puțin la cât dispreț este pentru viețile altora, în jur. Uită-te la jigodiile de politicieni (aproape toți) sau la o grămadă de alți șacali, care cresc pe spinarea altora, care îi tratează pe ceilalți ca pe niște obiecte, ustensile spre a-și atinge ei scopurile.

R: Fortăreața. Nu-s capabili să devină ei acea fortăreață. Este mult mai simplu să o construiești pe spinarea altcuiva, mai ales dacă acel om plătește taxe.
X: Problema este că multe dintre victimele lor sunt la rândul lor propriii călăi, fiindcă și-au pierdut sentimentul propriei valori și se lasă călcați.

R: Da, e și asta o adicție, you know. Cel puțin, eu așa văd adicțiile, de orice tip. Când nu poți să găsești valoare sau substanță în tine și în viața ta, o cauți în alte părți. Dacă ești suficient de disperat, dai în cap, furi, speli oameni pe creier și creezi războaie. Totul doar ca să simți că ești viu și că-ți place să trăiești.
X: Nu cred că se simt vii, sincer, doar mimează.

R: Dar nu-și dau seama. Și în plus e așa mișto să faci show, mai ales dacă știi că e construit efectiv pe nimic (ca nimicul din care s-a creat lumea). Și ce mai contează dacă e mimat, banii par reali, sunt reali, chipurile, chiar dacă doar 10% sunt cash. Mi s-a părut foarte interesant că am găsit toată datoria lumii în bani pe net, dar n-am putut să găsesc câți bani câștigă lumea pe an, lună sau zi. Asta apropo de show, mimat și nimic.

X: Oricum cele mai multe chestii pe care crezi că le deții sunt o iluzie.

R: Evident. Te naști undeva, într-un loc despre care nu știi nimic de fapt. Știi doar ce au făcut alții, ce cred alții. De ce n-ar fi o iluzie?

Aștept ziua în care o conversație de genul ăsta nu va reprezenta doar o sesiune de „filozofie” între doi pioni, două ființe insignifiante, ci ceva real, care merită luat în vedere și discutat deschis de oricine.

(Alexandra Crisbășan)